Narcoleptic de ocazie

Prima dată am adormit la ședința cu părinții. Mama lui Radu vorbea despre eșecul școlii, despre cât de minunată-i e odrasla și cât de prost pregătiți sunt profesorii care nu știu să se poarte cu el, despre vacanțele noastre prelungite, despre ce ar face ea dacă ar fi în locul meu, doamne, ce mi-aș dori să fii în locul meu și eu să te trag de guler. Dar nu am spus nimic, m-am uitat absentă la piatra verde a inelului ei supradimensionat până când vocea a început să se îndepărteze. La început, i-am mai deslușit câteva cuvinte: "respect", "performanță", "viitor". Apoi n-am mai auzit nimic, doar un bâzâit surd și reflexia aceea verde care se mișca odată cu mâinile ei.

Când m-am trezit, sala era goală. Catalogul era închis, luminile stinse, iar femeia de serviciu mă atingea ușor pe umăr.
- Doamna profesoară, sunteți bine?

Am mințit că am luat un calmant, mi-am strâns lucrurile și am plecat. Abia acasă am realizat că plecasem pe jos, cu catalogul în brațe și că nu-mi aminteam unde mi-am parcat mașina.

Apoi s-a întâmplat din nou: la supermarket, cât stăteam la coada de la casă, la semafor, așteptând verdele. M-am trezit buimacă, într-o ploaie de claxoane și înjurături. Apoi, s-a întâmplat iar, duminică dimineață, cu o cană de cafea în mână.

Neurologul mi-a făcut investigații peste investigații, apoi a concluzionat:
- Nu aveți nimic.

Psihiatra, în schimb, a fost mai atentă:
- Când au început episoadele?

Am vrut să spun "nu știu", însă, fără să vreau, am spus adevărul:
- În ziua în care a murit.

A notat ceva pe o foaie și m-a întrebat:
- Cine?

Am rămas tăcută.

Pentru că nu știam cum să-i explic că există oameni pe care nu ai voie să-i plângi, oameni pentru care nu primești condoleanțe. Nu există zile libere pentru ei. Nu poți lipsi de la serviciu spunând: "azi nu pot veni... a murit bărbatul cu care am împărțit zece ani de mesaje șterse, promisiuni pe jumătate și câteva seri în care m-am simțit mai vie decât în toți anii de dinainte."

Așa că m-am dus la școală a doua zi, mi-am pus ruj roșu, am predat funcții, am zâmbit. Și, din când în când, adormeam.

Am plecat de la ea cu două rețete și cu recomandarea să ne vedem peste trei luni, dar deja știam că nu mă voi întoarce. Pentru că adevărul spus fără voie în cabinetul ei mă ajutase mai mult decât orice pastilă sau consiliere. Acum știam că nu-i nimic în neregulă cu mine, doar că mintea îmi fura câteva minute de realitate de fiecare dată când nu mai puteam duce. Când îmi aminteam că ultimul lui mesaj fusese: "vorbim mâine."

Am ținut-o așa, între somn și trezie, câteva luni. Sau poate ani, nu mai știu. Într-o zi, am intrat din întâmplare într-o cafenea și l-am văzut. Era la masa din colț, cu cămașa albastră care-mi plăcea, la fel de calm, cu același gest de a bate cu degetele în ceașcă. M-am oprit și mi-a zâmbit de parcă ne despărțiserăm cu o seară înainte. M-am apropiat fără să respir, iar când am ajuns lângă el, și-a deschis brațele firesc, ca și cum știa că asta aveam să fac. Abia atunci l-am îmbrățișat. Mirosea a parfumul lui și a ploaie.

M-am așezat și am vorbit ore întregi. I-am povestit tot ce nu apucasem să-i spun. L-am certat pentru că a plecat, și mi-a răspuns că nu a plecat niciodată. Am râs, apoi am plâns. Când a plecat la baie, m-am uitat absentă spre fereastra prin care se vedeau castanii înfloriți și am văzut că afară se întunecase.

Chelnerița mă privea ciudat.
- Doamnă, vă simțiți bine? Stați aici de aproape trei ore.

M-am uitat spre scaunul din față. Pe el era geanta mea, iar lângă ceașca de cafea, nota de plată. Pentru o singură cafea. Și, pentru prima dată de când murise, mi-am dorit să rămân trează. Pentru că, dacă puteam să-l las să plece chiar și pentru câteva minute, poate că într-o zi aveam să reușesc să-l las să plece de tot. Am plătit și am ieșit din cafenea fără să mă uit înapoi. În buzunar, telefonul a vibrat și, instinctiv, am zâmbit.

Dar am continuat să merg.