Sunt bine așa cum sunt. Mă trezesc noaptea pe la trei și mă uit la tavan cu ochii larg deschiși, pupilele dilatate la maxim, creierul desfășurat precum harta imperiului otoman pe masa sultanului, tot felul de planuri de viitor și mai ales de trecut, victorii spectaculoase și înfrângeri neașteptate, teritorii cucerite cu greu și abandonate prematur, gura ta lacomă, sânii tăi fermi, coapsele tale fierbinți, îmbrățișătoare... De alături, din dormitorul mic, se aude scâncetul copilului abia născut.
Monica Bologa
În fiecare dimineață îmi lasă cafeaua pe masă. Îmi repară robinetele, spală vasele, mă învelește cu o pătură când adorm pe canapea. Când mă îmbolnăvesc, mă veghează de pe marginea patului. Când plâng, tace și mă ține de mână. Acum îl privesc cum își pune cămașa, își caută cheile, își bea cafeaua din trei înghițituri. Înainte să iasă pe ușă, se întoarce, mă sărută și îmi spune că mă iubește. Și eu pe tine, îi răspund. După ce se închide ușa, scot din sertar fotografia bărbatului mort acum șapte ani. Și pe tine, dar
Radu Gramatovici
... de ce să moară mama, fă? Că ce ți-a făcut? Că ea mi-a zis din prima să nu mă-ncurc cu tine. Dar eu te-am luat după saboți și-am crezut, ca toți ceilalți, că ești doar o slujnicuță cuminte, numai bună de măritiș. De unde să știu că tu noaptea-ți schimbi saboții-n sandale și colinzi localele? Că nici după ce te-am avut de mai multe ori nu mi-am dat seama că ești tu. Noroc cu cerceii c-ai uitat să ți-i dai jos de-aseară. Mă-ta să moară, fă. Aia vitregă și haină, că nu știe ce-a crescut. De n-ai mai avea noroc să ai.
