Interviul de față este parte a proiectului 3generator_cultural (proiect co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național). Stagiunea 2025-2026 marchează cea de-a zecea stagiune consecutivă de activitate a Asociației Teatru 3G. În acest context aniversar, 3generator_cultural își propune să aducă în prim-plan o serie de reflecții, interogări și documentări privind rolul și relevanța teatrului independent în comunitatea mureșeană, într-un moment în care această zonă artistică devine tot mai vulnerabilă, dar și tot mai necesară. Pentru mai multe detalii despre acest proiect accesați: https://3ghub.ro/product/3generator_cultural/
Raluca Blaga: Alin, semnezi regia spectacolului aniversar al 3gHUB. În descrierea depusă la AFCN am găsit menționat faptul că acest spectacol pornește de la fragilitatea și contradicțiile vieții artistului independent. Ce te-a interesat cel mai mult la această temă și ce ai simțit că ar trebui spus teatral acum, în 2026, despre condiția omului de teatru independent?
Alin Uberti: Zilele astea citesc o carte scrisă de psiholoaga jungiană Marie Louise von Franz, The Problem of the Puer Aeternus. Undeva pe la finalul cărții, autoarea scrie despre retortă, un vas de sticlă pe care alchimiștii îl foloseau în laboratoare pentru descompunerea substanțelor. Jung a preluat termenul de retortă și l-a folosit ca metaforă pentru un spațiu mental în care un om își poate folosi durerea, necazurile, frica, groaza, furia ș.a.m.d., ca materie primă pe care să o transforme, exact așa cum făceau alchimiștii, în aur. Mi-am dorit ca spectacolul (intitulat Nimeni nu s-a uitat la ceas) să funcționeze ca un soi de retortă, în care fragilitatea, sacrificiile, contradicțiile, imprevizibilul și necunoscutul din viața unei artiste / unui artist de teatru independent sunt asumate ca materie primă pe care o putem transforma în sens. Consider că asta ar trebui spus, că toată durerea, frustrarea și obstacolele construiesc, de fapt, sensul acestei condiții, mai degrabă decât că îl împiedică. Poate că e un punct de vedere dur, dar mă gândesc la condiția artistei / artistului, nu din punct de vedere managerial sau sistemic, unde cu siguranță pot exista îmbunătățiri. Sigur, în foarte multe cazuri, contextele independente presupun împletirea dintre managerial și artistic. Materia primă pe care o foloseau alchimiștii trebuia să treacă printr-un proces intens, aproape infernal ca să ajungă la rezultatele dorite. Dacă ăsta e prețul, fiecare dintre noi poate să decidă pentru propria persoană dacă vrea să-l plătească, sau nu.
R.B.: Ce ai descoperit despre artiștii independenți lucrând la acest spectacol aniversar? Și, în particular, ce ai descoperit despre artiștii independenți târgumureșeni?
A.U.: Anniversarius, în latină, e compus din annus (an) și versus (din verbul vertere, a se întoarce), adică ceva care se întoarce în fiecare an, ceva ciclic. Relația cu timpul a fost foarte importantă în procesul de lucru la acest spectacol, atât dramaturgic, cât și experiențial, senzorial. Am analizat mult relația cu timpul pe care o au persoanele care lucrează în independent, cred că e o relație foarte nuanțată, care poate să pară ciclică, dar nu în totalitate, pentru că efectul acestei cvasi-ciclicități se manifestă în linie dreaptă asupra oamenilor. Deci poate să fie mai degrabă o spirală, fără să știm exact unde e punctul ei final și ce se află acolo. Am descoperit cât de strâmtorat e, între cinism și naivitate, drumul pe care simți că are valoare ceea ce faci pe traiectoria acestei spirale. Am ajuns să mă întreb cât de important este ca mintea ta să simtă sens, dacă corpul tău e oricum în fiecare zi la repetiții și își face treaba. Artistele și artiștii din independentul târgumureșean au, pentru mine, o imensă disponibilitate și încredere în lucru. Am știut asta înainte să începem repetițiile, pentru că, după cum bine știi, am studiat aici la masterat (n.a.: Alin Uberti este absolvent al masteratului Arta regizorului, din cadrul Universității de Arte din Târgu Mureș, coordonat de Theodor-Cristian Popescu) și încă de atunci am descoperit orașul și mai precis 3g HUB, ca pe un soi de centru underground de cercetare, cu artiste și artiști care se devotează căutării mai mult decât concluzionării. Cred că e și mulțumită numelor pe care orașul le-a găzduit pe scena independentă pe parcursul timpului. Tradiția scenei independente de aici e încărcată cu povești din care am auzit doar frânturi, dar pe care le-am folosit ca să mă ghidez prin traiectoria spiralei din povestea acestui spectacol.
R.B.: Ce urme ți-ai dori să lase acest spectacol aniversar dedicat celor 10 ani de activitate ai 3g HUB atât în cazul artiștilor implicați în construcția lui, cât și în cel al publicului târgumureșean?
A.U.: Cred că, în primul și-n primul rând, aș vrea ca echipa 3g HUB să simtă că drumul ei este sărbătorit, să fie un spectacol care îi aplaudă suișurile și coborâșurile, reziliența și curiozitatea. Pentru echipa spectacolului aș vrea să rămână încredere, încredere în viitor sau încredere că, oricum le-ar arăta viitorul, îi vor face față. Și pentru public, cred că orice urmă lasă atenția sa, va fi valoroasă, pertinentă, justă. Am scris un text, în primele săptămâni de repetiții. Nu știu pentru ce l-am scris. Nu l-am folosit niciodată în spectacol, cred că a fost mai degrabă ceva provenit din stomacul acestui spectacol mai degrabă decât ceva ce trebuie folosit la scenă. A venit către mine și mi l-am scris în telefon, cred că e potrivit ca un răspuns: "și dacă trebuie să fiu lovit, loviți-mă sau nu știu, dați-mi foc undeva și să se încălzească lumea de la flăcările alea. dar măcar să se vorbească pentru cinci minute despre mine. să fie lumea, nu toată lumea, partea asta de lume în care sunt, bucățica asta mică de aici, să se oprească cinci minute din ce face și să se uite la mine. și dacă nu poate să se uite la mine pentru că sunt un artist magnific atunci măcar să se uite pentru că ard. și la final după cinci minute să zică «cre' că îi e mai greu decât ni se părea nouă» și măcar asta ar fi suficient."
R.B.: În traseul tău regizoral / artistic de până acum, ce rol au jucat spațiile teatrale independente?
A.U.: Au fost niște spații în care mi-am desfășurat o bună parte din activitate. În anumite cazuri, au fost spații care au adoptat ulterior un spectacol la care lucram într-un fel cu adevărat independent. Pentru anumite spectacole am repetat inclusiv la mine în sufragerie, de câteva ori, în lipsa unei săli de repetiții sau am adunat bani pentru scenografia unui spectacol din donațiile pe care le lăsa publicul la finalul reprezentațiilor unui spectacol pe care îl făcusem. În cazurile alea, spațiile independente au funcționat ca un soi de rețea de întrajutorare la care puteam apela. Am și învățat alături de oamenii pe care i-am întâlnit în spațiile alea, dar am avut norocul să trec prin niște spații teatrale independente importante, Centrul pentru Teatru Educațional Replika, Reactor de creație și experiment, unteatru, 3g HUB. E vorba de spațiile care au reușit, cu mult efort, să ajungă la capacitatea unei coerențe repertoriale care se bazează pe viziune de termen mediu spre lung. Iar viziunea pe termen mediu spre lung, în mediul independent, e mereu vulnerabilă mutațiilor. Să îți propui o direcție asumată care necesită timp și chiar să ajungi să îi vezi rezultatele e un fapt eroic în sine, fie în spații subvenționate, fie în spații independente. Spațiile independente, însă, merită o mențiune în plus în situațiile astea.
R.B.: Dacă ar fi să descrii, făcând apel la câteva imagini sau senzații, felul de a fi al teatrului independent din România, care ar fi imaginile sau senzațiile pe care le-ai alege?
A.U.: O capodoperă pictată pe ușa ruptă de la un frigider găsit în spatele unui bloc care a devenit, în timp, din ce în ce mai scumpă. O petrecere de cartier. Curțile de la Replika și de la Reactor pline de oameni. Un râu înghețat pe care oamenii patinează.
R.B.: Din experiența ta de până acum, care adună atât proiecte realizate în spații artistice independente, cât și de stat, care crezi că sunt diferențele reale dintre aceste zone creative dincolo de clișeele obișnuite cu care vine la pachet această comparație?
A.U.: O diferență reală, pentru mine, se află în cum diferă relațiile de producție dintre aceste două contexte. Într-un teatru de stat, relația de producție e mai delegată, rolurile sunt împărțite stratificat. Într-un teatru independent, relația este de auto-producție, pentru că de multe ori persoanele care supraveghează și administrează procesul de producție sunt de asemenea implicate în partea artistică a procesului. Aici cred că apar niște riscuri, pentru că atunci când ajung să fiu propriul meu producător trebuie să ajung să ofer, în mine, spațiu unor identități total diferite care pot intra într-un conflict. La fel, și dacă producătorul este, să zicem, una dintre persoanele din distribuție, dinamica de putere bineînțeles că se schimbă, la fel și negocierea pentru resursele de producție, pentru deciziile creative ș.a.m.d. Multe surse de finanțare pe care se bazează spațiile independente solicită demonstrații foarte concret-materiale pentru ce efecte a avut demersul finanțat asupra comunității cu care s-a întâlnit. Genul ăsta de grilă de evaluare a unui proiect cultural îți modelează, inevitabil, conștiința creativă: devine mult mai pregnantă nevoia de dovezi imediate, cuantificabile pentru utilitatea unui demers creativ-artistic. Spun demers creativ-artistic și nu spectacol pentru că și aici se mai află o distincție importantă - finanțările din mediul independent sunt de multe ori bazate pe un proiect cultural din care spectacolul face parte. Proiectul conține mai multe activități, deci în interiorul unei persoane activă în mediul independent mai apare, pe lângă artist și producător, și un curator al unei serii de activități care, împreună, constituie proiectul. Deci și aici este conștiința creativă modelată: activitățile conexe spectacolului / spectacolelor din proiectul finanțat (atunci când sunt gândite interesant și nu cu scopul de a fi bifate, cum se mai întâmplă) încep să vină în completarea spectacolului, deci densitatea-semantică e distribuită în mai multe puncte. Într-un teatru subvenționat de stat, spectacolul întâmpină mai des publicul pe cont propriu, în lipsa altor activități conexe care să îl acompanieze semantic, deci ar putea teoretic să conțină o încărcătură de sens mai greoaie. Aș vrea să nu atribui vreo judecată de valoare contextelor. Cred că fiecare dintre ele are o serie întreagă de nuanțe, de bune și de rele. Mie îmi place și la stat și îmi place și în independent.
R.B.: Ce înseamnă pentru tine o comunitate teatrală și cât de ușor sau de greu s-ar putea construi / împlini în lumea de astăzi?
A.U.: Fac din nou exercițiul etimologic: în latină, communitas e derivat din communis, con adică împreună și munis - care își îndeplinește îndatoririle. Cred că o comunitate teatrală s-ar defini (deci simultan s-ar și construi) în momentul în care am stabili foarte clar care sunt îndatoririle și cui îi sunt ele atribuite. Să stabilim, în comun, care este datoria (în sensul de dharma mai degrabă decât în sensul de debt) noastră, a artistelor și artiștilor, care e datoria instituțiilor / a asociațiilor care ne produc spectacolele și față de cine avem această datorie. Publicul ar avea vreo datorie? Respectul sacru față de datoriile pe care ni le asumăm în comun pentru teatru ar însemna o comunitate teatrală. Nu-mi dau seama cât de greu sau de ușor s-ar împlini. Cred că răspunsul se află undeva în felul în care a reacționat fiecare persoană care a citit cuvântul "sacru" din propoziția precedentă.
R.B.: Se pare că orașul Târgu Mureș a devenit, în timp, un teren fertil pentru apariția inițiativelor teatrale independente. Cum privești această realitate din exterior? Crezi că există un specific târgumureșean al teatrului independent?
A.U.: Mi-e greu să vorbesc despre un specific al orașului, pentru mine teatrul independent din Târgu Mureș a însemnat, de când eram student, 3g HUB. Povestesc des altora din alte orașe că există, în Târgu Mureș, o companie underground de teatru unde se fac spectacole de un grad de experiment și prospețime rar întâlnite.
