Interviul de față este parte a proiectului 3generator_cultural (proiect co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național). Stagiunea 2025-2026 marchează cea de-a zecea stagiune consecutivă de activitate a Asociației Teatru 3G. În acest context aniversar, 3generator_cultural își propune să aducă în prim-plan o serie de reflecții, interogări și documentări privind rolul și relevanța teatrului independent în comunitatea mureșeană, într-un moment în care această zonă artistică devine tot mai vulnerabilă, dar și tot mai necesară. Pentru mai multe detalii despre acest proiect accesați: https://3ghub.ro/product/3generator_cultural/.
Raluca Blaga: Încă din timpul facultății ai colaborat cu teatrele independente târgumureșene. Prima din această serie de colaborări a fost, sper să nu mă înșel, cea cu TEATRU 74 din Târgu Mureș. Ce rol a jucat zona artistică independentă în devenirea ta ca om de teatru?
O.H.: Am început în teatrul independent în 2005 la TEATRU 74, cu Edmond de David Mamet, în regia lui Cristi Juncu. Eram în anul doi de facultate și am descoperit un drum foarte diferit față de unica opțiune ce se contura la momentul acela pentru generația mea și cele anterioare, și anume, angajarea într-un teatru de stat. Am dat foarte devreme de un alt mod de a vedea și face teatru, de a-ți asuma un spațiu, un proiect, o echipă, și a fost formator și chiar salvator pentru mine, am simțit că mi-am găsit locul. Există un soi de spirit tânăr, proaspăt și onest în teatrele independente pe care nu-l întâlnesc în altă parte, o deschidere pentru experiment artistic, o conectare la astăzi și acum care m-a interesat dintotdeauna.
R.B.: Oana, activezi artistic pe mai multe planuri: ești și actriță, și dramaturgă, creezi universuri sonore și concepi instalații; asta pentru a trece în revistă, sumar și schematic, doar câteva dintre instanțele tale creativ-artistice. Este această pluridisciplinaritate o alegere estetică sau a devenit o strategie de supraviețuire în mediul independent?
O.H.: E o expresie în engleză care îmi vine în minte: Jack of all trades, master of none, though oftentimes better than master of one. Scrisul și muzica au fost mereu parte din viața mea, dar eu am început ca actriță, fiindcă mi-a plăcut să văd teatru și am vrut să fac parte din lumea asta, și cine e mai vizibil în teatru decât actorul? Nu m-am gândit că aș putea avea o altă poziție de creator, pentru că nici nu știam prea multe despre ce înseamnă să faci teatru atunci când am început. Și multă vreme am simțit că trebuie să fac doar asta, sau mai degrabă, că doar asta am voie să fac, că studiile mă "autorizează" să fiu doar actriță. Am dat apoi de un mediu cultural ceva mai eclectic, la Fabrica de Pensule, și lumea artistică pe care am întâlnit-o acolo mi-a deconstruit aceste credințe. A ocupa un alt spațiu decât cel care ți-a fost dat e un act necesar de curaj uneori, pe mine m-a dus către o practică artistică mai complexă și mai plină. Tatonez terenuri pe care nu le cunosc și din curiozitate, și dintr-o dorință de nou, iar căutările mele, oricât de departe ar fi plasate pe orbită, gravitează tot în jurul teatrului și a performativității. Dar, ca să mă întorc la întrebare, e și-și. Pluridisciplinaritatea e o alegere estetică, însă vine și ca răspuns la un mediu destul de precar, cum e cel independent, unde ajută să știi să faci mai multe, inclusiv muncă administrativă și management de proiect. E un context care a creat foarte mulți artiști plurivalenți: actori-regizori, actori-dramaturgi, actori-compozitori, actori-coregrafi, actori-tehnicieni, combinațiile sunt nelimitate, și e foarte bine că e așa.
R.B.: Cum s-a format vocea ta de dramaturgă? Au existat întâlniri sau experiențe care au schimbat decisiv felul în care scrii și gândești teatrul?
O.H.: Alina Nelega, Saviana Stănescu, Gianina Cărbunariu, Maria Manolescu, Alexandra Pâzgu sunt voci feminine care mi-au dat curaj să scriu. Cehov îmi place pentru felul în care se uită la oameni. Planeta lui Evghenii Grișcoveț m-a învățat multe despre cum să lucrez cu imaginile, introspecția și senzațiile. Forced Entertainment și Rimini Protokoll sunt colective artistice pe care le admir. Lista e deschisă și o să rămână mereu așa. Sunt în mine două instanțe care se cam bat cap în cap - uneia îi place realismul, teatralitatea, structura și personajele clasice, iar cealaltă e interesată de performativitate, improvizație, haos organizat. Din fericire, reușesc să mă strecor cumva printre ele atunci când scriu, fără să le bag prea mult în seamă.
R.B.: Ce te face să spui: "Da, despre asta merită scris un text de teatru"?
O.H.: Am avut dintotdeauna o curiozitate pentru natura umană, cum trăim, ce ne mișcă, cine suntem. Îmi place să observ micro-universuri, relații, sentimente, interioare, viața obișnuită în care nu pare să se întâmple mare lucru. Toate acestea se decantează deseori în mici imagini sau texte, dar se întâmplă destul de rar să scriu o piesă acasă singură, fără să am un impuls puternic din exterior sau contextul unui spectacol în minte. Mă incită să lucrez pe un material care există deja, fie că dramatizez proză, fie că explorez o arhivă de imagini - din care s-a născut Scene din viața familiei Stuck, fie că pun cap la cap zeci de post-it-uri dintr-un atelier pe tema viitorului, cum a fost în cazul Puntea (proiecții colective pentru un viitor incert). Cred că, mai mult decât subiecte în sine, caut să înțeleg momente sau situații care pornesc de la o preocupare personală și vibrează la nivel social. Spectrul sensibilității masculine, spre exemplu. Violența și armonia, iubirea și absența ei, alienarea și solitudinea.
R.B.: Publicul târgumureșean a avut ocazia să se întâlnească cu piesa ta, Scene din viața familiei Stuck, sub forma unui spectacol-lectură prezentat pe scena din Bastionul Măcelarilor. Ce ai descoperit nou despre textul tău ca urmare a întâlnirii cu echipa 3g HUB?
O.H.: Sunt foarte recunoscătoare pentru această întâlnire, echipa de actori cu care am lucrat la spectacolul-lectură a fost extrem de deschisă și generoasă și mi-a plăcut enorm să petrec câteva zile cu ei. În această versiune de spectacol-lectură, am avut șase actori, o masă cu foarte multe obiecte de la piața de vechituri și ne-am ajutat și de videoproiecție și muzică. E o scenă chiar la început, în care situația propusă e ca actorii să se prezinte arătând publicului fotografii din copilărie, și s-a amuzat toată lumea, și noi, și cei din sală. Mi-a plăcut mult cum s-au îmbinat toate aceste elemente și cum au interacționat actorii cu ele, într-o abordare minimalistă îmbrățișată de întreaga echipă. Au potențat povestea și au creat, după gustul meu, formula ideală de spectacol.
R.B.: Spectacolul-lectură de la 3g HUB a arătat cât de flexibil și fluid poate fi acest format. Fiind și dramaturgă, și actriță, cum simți că respiră textul tău într-o astfel de lectură scenică față de o montare clasică, completă? Ce se câștigă și ce se pierde într-un astfel de proces?
O.H.: Textul pe care l-am scris are nu are o structură clasică, ci mai degrabă modulară, non-dramatică. Sunt scene care au doar o replică, sunt planuri temporale suprapuse, sunt scene de dialog, de monolog și unele scene sunt doar scurte narațiuni. Totul se întâmplă în imaginația autoarei care a avut norocul să dea, în viața reală, peste o arhivă de fotografie și a decis să intre într-un "dialog" aproape obsesiv cu această familie necunoscută, motiv de autoreflecție asupra propriilor dorințe și nevoi legate de familie. Pentru că e un text care lucrează cu imaginația și proiecția, cred că formula de spectacol-lectură îi servește foarte bine, fiindcă invită spectatorul la același tip de activare a propriului imaginar, a propriilor arhive emoționale, a propriilor amintiri sau imagini legate de familie. O formulă în care sunetul, ascultarea, senzațiile și atmosfera creată primează, iar imaginea vine subtil în ajutor, cred că se potrivește acestei piese. Andrei Raicu a regizat recent la Teatrul Național din București un spectacol-lectură pe acest text de care sunt foarte bucuroasă. A construit atmosfera mizând pe elemente de arhivă și a introdus muzică live, suficient de spectaculos ca să funcționeze ca montare de sine-stătătoare.
R.B.: În drumul tău artistic de până acum ai avut șansa să te întâlnești cu diferite categorii de public din diverse orașe ale țării. Simți că există un public specific teatrului independent? Dacă ar fi să-i schițezi un profil, care i-ar fi trăsăturile, curiozitățile sau nevoile care îl definesc?
O.H.: În Cluj, Festivalul Temps d'Images a atras un public foarte interesant, tânăr dar matur, și a contribuit mult la formarea artiștilor care l-au frecventat, printre care mă număr și eu. De altfel, în anii în care Fabrica de Pensule a funcționat, s-a creat o comunitate puternică de oameni implicați în viața orașului, interesați de dezbatere și dialog, conectați cu subiectele pe care le tratează teatrul independent, de cele mai multe ori din sfera social-politicului. Acea energie din jurul Fabricii de Pensule de acum 10 ani s-a mai dispersat, publicul s-a pierdut sau s-a reorientat către spațiile mai noi - Reactor, ZIZ, Maidan, NON Centru. Oamenii pe care îi observ în publicul acestor locuri sunt tineri și cred că sunt atrași de spațiul sigur și intim pe care îl creează - sălile, în general, nu au mai mult de 80-100 de locuri -, dar și pentru că se simt văzuți și înțeleși, pentru că se regăsesc în subiectele și temele spectacolelor, iar limbajul este unul pe care îl înțeleg sau îi provoacă la deschidere.
R.B.: Hai să facem un exercițiu de imaginație: ce crezi că ar pierde Târgu Mureșul dacă de mâine - sau de la anul - 3g HUB ar dispărea de pe harta culturală a orașului?
O.H.: Doamne, ce imagine de coșmar! Un spațiu independent e inima oricărui oraș, fiindcă acolo se întâmplă cu adevărat experimentul, inovația culturală. Artiștii creează, conduc, pompează energie în aceste spații, aceste oaze de libertate creativă, din pură dorință și motivație; le țin în viață cu eforturi mari, cu determinare, încredere, viziune și responsabilitate pentru propria lor muncă și pentru comunitățile din jurul lor. Să susții o inițiativă independentă e o alegere pe care trebuie s-o iei zilnic, și, odată cu ea, să spui da la instabilitate, precariat, sacrificii, dar și libertatea de a construi într-o direcție care se aliniază cu propriile valori, gusturi. Cei care țin în viață spațiile independente, cum e și 3g HUB, sunt eroi, și cu siguranță merită mai mult sprijin și apreciere din partea noastră.
