Diavolii şi cetăţenii sovietici

Cum pot să fie pedepsiţi ateii, corupţii, delatorii, intriganţii şi cine poate să îi pedepsească adecvat? De obicei, Dumnezeu face acest lucru. În romanul Master i Margarita de Mihail Bulgakov, însă, Satana (şi trupa sa de intervenţie) este cea care pedepseşte şi sancţionează în funcţie de culpă. Acest lucru se întâmplă întrucât (auto)mitologizării negre a aparatului de represiune (care a cultivat programatic spaima cetăţenilor faţă de NKVD, GPU, KGB etc.), Bulgakov îi opune sanificator o mitologie a diavolilor pedepsitori, a căror funcţie este tocmai aceea de a contracara minciuna instaurată de societatea totalitară sovietică. Este cât se poate de inedită această mitologie diavolească (igienizatoare, cum am precizat) şi ea trebuie înţeleasă ca având background-ul politic sugerat de Bulgakov.

Romanul Master i Margarita are, în mod evident, componente bogomilice: acestea creează o ramificaţie complexă, care se verifică în structura duală a romanului - pe de o parte istoria lui Hristos (Yeshua Ha Nozri din Yerushalaim) relatată de un scriitor neagreat de regimul comunist (Maestrul, sinteză simbolică a scriitorilor disidenţi şi opozanţi din URSS), pe de altă parte istoria diavolilor care, însă, nu îl neagă pe Dumnezeu, ci Îl recunosc şi îi fac pe oamenii indiferenţi sau atei să ajungă să Îl recunoască, la rândul lor, într-un fel sau altul. În bogomilismul primitiv, Hristos şi Satana erau fraţi: Hristos era fratele mai mare, Satana, fratele mai mic; iar fratele mai mic era dator să recunoască întâietatea fratelui mai mare. Woland îl recunoaşte pe Hristos, dacă nu ca frate mai mare, cel puţin ca egal; în orice caz, împlineşte cererea lui Hristos ca Maestrului să îi fie dăruită odihna (şi împlinirea dragostei în eternitate alături de Margarita), iar Pilat din Pont să fie iertat. Nu în zadar, romanul Master i Margarita are ca motto câteva versuri celebre din Faust de Goethe, mai exact autoportretul lui Mefisto: "Cine eşti tu, la urma urmei, spune?/ O parte din acea putere/ Ce veşnic răul îl voieşte/ Şi veşnic face numai bine". Dacă ar fi să caut opusul paradoxal al acestor versuri, atunci aş cita din cea mai pregnantă şi tulburătoare epistolă a Apostolului Pavel, aceea către Romani (7.19): "Căci nu binele pe care îl vreau, îl fac, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acesta îl săvârşesc" (chiar dacă sensul cuvintelor Apostolului Pavel este legat de disputa între trup şi duh, între carne şi spirit, înăuntrul aceleiaşi făpturi).

Despre moscoviţi ni se precizează de la început că nu sunt locuitori, ci cetăţeni. Romanul debutează cu discuţia literar-religioasă dintre doi "buni cetăţeni sovietici": Mişa Berlioz şi Ivan Bezdomnîi. Dacă Berlioz este un ateu convins (adaptat mimetic după regimul pe care îl slujeşte) şi un nomenclaturist, Bezdomnîi nu este pervertit întru totul în comunism, ci doar dezorientat şi imatur, scriind un poem antireligios despre Iisus, dar în care îl înfăţişează pe Iisus ca şi cum acesta ar fi existat. Amestecându-se în discuţia celor doi, Woland, specialistul în magie (cum se va prezenta mai târziu), îi chestionează mieros pe cei doi literaţi dacă sunt atei. "În ţara noastră" - răspunde Berlioz, n.m. - "ateismul nu mai miră pe nimeni". Când disputa între Berlioz şi Woland despre existenţa lui Dumnezeu se încinge în legătură cu cel de-al şaselea argument al lui Kant, Bezdomnîi conchide năvalnic, incult şi agresiv: "Kant ăsta ar merita băgat pe vreo trei ani la răcoare, la Solovki!" Or, Solovki era o celebră închisoare sovietică pentru deţinuţi politici, provenită dintr-o fostă mănăstire adaptată de regim la sistemul penitenciar, din pricina numărului mare de presupuşi "duşmani ai poporului". Cu alte cuvinte, Bezdomnîi reacţionează ca un acolit al regimului comunist, virtual comisar al poporului, la o adică. Nu este de mirare, de aceea, că în prima fază, Bezdomnîi îl bănuieşte pe Woland a fi spion, emigrant rus, şi intenţionează să-l aresteze spre a-l da, se deduce, pe mâna organului de represiune. Pentru a se mula pe psihologia lui Bezdomnîi, atunci când i se înfăţişează întâia oară, Koroviev se preface a fi un vigilent cetăţean sovietic: este, însă, un fals vigilent cetăţean sovietic, întrucât ridiculizează reacţiile pavloviene de om nou comunist pe care le are Ivan Bezdomnîi.

Care sunt pedepsele pe care le vor primi Berlioz şi Bezdomnîi de la Satana? Pentru că este ateu, Berlioz va muri, fiindu-i tăiat capul de o vatmaniţă comsomolistă, după cum precizează Woland. S-ar fi putut, poate, ca Berlioz să moară şi în alt mod, dar ceea ce vrea să pedepsească Woland este raţiunea sovietică vidă a lui Berlioz, creierul înregimentat în solda unui regim injust şi neprincipial. Ca să-l îndrepte, în schimb, pe Bezdomnîi, Woland nu-l va ucide pe poetul proletcultist, ci îl va "zdruncina", creându-i o stare de schizoidie. Internat la clinica psihiatrului Stravinski, Ivan Bezdomnîi încă mai încearcă să sesizeze miliţia pentru a trimite cinci motociclete cu mitraliere care să-l captureze pe consultantul străin. În prima etapă a nebuniei sale agresive, Ivan este în continuare un cetăţean vigilent şi un "bun sovietic"! Şi tocmai de aceea el va fi cel mai adecvat spre a fi iniţiat şi spre a parcurge un traseu de neofit. Iniţierea va fi, însă, dublă; Woland îl iniţiază brutal, printr-o nebunie metamorfotică (schimbându-i creierul de om nou, delobotomizându-l), dar cel care îl iniţiază profund şi blând (printr-un fel de al doilea botez, spiritual), sfătuindu-l să nu mai scrie versuri proletcultiste ("oribile", după cum recunoaşte Bezdomnîi însuşi) este Maestrul. Datorită acestei iniţieri, Bezdomnîi redescoperă valorile şi principiile adevărate ale existenţei: moartea, ucenicia, prietenia, filozofia. Nu este de mirare, de aceea, că, în finalul romanului, după ce a devenit ucenicul Maestrului, Ivan Bezdomnîi este melancolicul, solitarul şi profundul profesor de filozofie Ponîrev. Făptura sa a fost atât de zguduită din temelii, încât şi la fostul său nume a trebuit să renunţe. Satana l-a făcut să iasă din starea de lobotomizat al regimului comunist, iar Maestrul l-a făcut să descopere dimensiunea metafizică a existenţei.

Trupa de diavoli este, însă, mult mai complicată, fiind alcătuită din indivizi punitivi faţă de tot felul de vicii ale cetăţenilor sovietici: Koroviev, Azazello, Behemoth ori Hella vor aplica pedepse muritorilor găunoşi din Moscova, în funcţie de defectele acestora, dar şi de propria lor fantezie (căci diavolii bulgakovieni sunt inventivi şi se adaptează după viciile păcătoşilor). Uşuraticul şi profitorul Steopa Lihodeev (directorul Teatrului de Varietăţi) este teleportat magic la Ialta, rămânând pe viaţă traumatizat de întâlnirea cu Satana; Nikanor Ivanovici Bosoi (coruptul preşedinte al asociaţiei locatarilor din imobilul 302 bis) este denunţat la Miliţie că a primit mită (Koroviev interpretează în acest caz tocmai rolul de "bun" delator sovietic); administratorul Teatrului de Varietăţi, Varionuha, este maltratat de Behemoth şi Azazello şi vampirizat de Hella; comperului Benglaski, care se îndoieşte de măiestria lui Woland în timpul spectacolul de magie (numind-o scamatorie), îi este smuls efemer capul de către Behemoth; ipocriţi precum Arkadi Apollonovici Sempleiarov sunt deconspiraţi public; intrigantul Aloizi Mogarîci, care îl denunţase pe Maestru că scrie literatură ilegală, este alungat din casa confiscată şi uzurpată; Poplavski (unchiul lui Berlioz, venit să moştenească apartamentul 50) este interogat poliţieneşte de Behemoth; bufetierul corupt al Teatrului de Varietăţi este maltratat de acelaşi Behemoth; baronul Meigel (informator al Poliţiei Secrete sovietice) este ucis de Azazello tocmai pentru fostele dar şi virtualele sale delaţiuni. Criticul literar Latunski este pedepsit direct de Margarita, după ce aceasta a devenit vrăjitoare, având, cum s-ar spune, virtuţile punitive ale diavolilor sanificatori: Margarita devastează apartamentul lui Latunski, ucigându-l simbolic în efigie pe criticul literar comunist. Există apoi pedepsele hâtre: Prohor Petrovici (preşedintele Comisiei centrale de spectacole) preschimbat într-un costum vidat de trupul locuitorului său; sau angajaţii care cântă isteric "Slăvită mare, Baikal mult iubit"; ori vrăbioiul din cabinetul profesorului Kuzmin etc. Nu în ultimul rând, incendierea Casei Griboedov, sediu scriitoricesc dogmatic şi proletcultist, îşi are rostul în a pedepsi literatura sovietică, atee. Koroviev şi Behemoth vor incendia şi magazinul de delicatese Torgsin, care aparţinea nomenclaturii moscovite.

Deşi romanul sugerează doar atmosfera totalitară, repere există destule în acest sens. Neînţelegând dispariţia Maestrului, Margarita bănuieşte, de pildă, că acesta a fost deportat, semn că deportarea era explicaţia cea mai la îndemână în cazul oamenilor care dispăreau fără urmă. Deportarea este, însă, doar o primă etapă a represiunii; în cazul suspiciunii Margaritei în privinţa sorţii Maestrului, Bulgakov se referă, însă, cât se poate de limpede, nu la deportare, ci la detenţie politică. Iar atunci când Azazello o acostează pentru a o convinge să devină regina balului Satanei, Margarita suspectează la început că va fi arestată (întrucât ea ştie că nu este o bună cetăţeană sovietică, ci o opozantă, care încurajase scrierea unui roman despre Hristos şi Pilat din Pont, adică a unei literaturi interzise, subversive). Margarita are conştiinţa statutului său de rebelă faţă de sistemul sovietic; la fel, Maestrul, care cunoaşte exact calitatea de literatură de sertar a manuscrisului său.

În sfârşit, descinderile miliţiei şi poliţiei secrete în apartamentul 50 de pe Sadovaia 302 bis sunt înfăţişate mai întâi în treacăt, apoi amănunţit. Percheziţiile variate, chiar şi atunci când este vorba de un comando de 12 anchetatori (12 noi "apostoli", comisari ai regimului) nu dau rod decât la ultima descindere: diavolii sunt amuzaţi de sosirea în trombă a trei automobile din care coboară trupa de intervenţie a poliţiei secrete; aceasta este dotată cu mitraliere, şperacle, măşti de tifon, fiole de cloroform. Pentru a imita zelul războinic al comisarilor comunişti, Behemoth îi aşteaptă tot în ipostază comisărească, deschizând focul cu un Browning. Dar înfruntarea va fi gândită de Behemoth (cel mai şugubăţ dintre diavoli) doar ca un joc amuzant. Satana nu are cu cine să se măsoare, iar vajnicii comisari comunişti nu sunt decât nişte ageamii. Prin această scenă, Bulgakov demitizează renumitul aparat de represiune din URSS, dar morala este cât se poate de clară: răul există nu fiindcă ar veni de la diavol, ci fiindcă tocmai făptura omenească pervertită de regimul totalitar conţine germenele răului, care poate spori prin delaţiune, fanatism, dogmatism etc.

Mitologiei negre comuniste, care construise în mentalul colectiv imaginea comisarilor omnipotenţi şi omniscienţi, proiectaţi ca nişte dumnezei pedepsitori, Mihail Bulgakov le opune o altă mitologie, aceea a diavolilor hâtri dar cu simţ etic (magicieni, hipnotizatori, agenţi paranormali sau chiar gangsteri, cum îi interpretează moscoviţii şi Puterea). Iar rolul acestor diavoli este să ironizeze şi să deprogrameze "creierul spălat" al cetăţenilor sovietici (acolo unde acest lucru mai este posibil, precum în cazul lui Ivan Bezdomnîi), sau să pedepsească în mod absolut şi exemplar, acolo unde deprogramarea nu mai este posibilă (precum în cazul lui literatului nomenclaturist Berlioz sau al baronului Meigel). Cine altcineva decât Satana este cel mai bun persecutor al comuniştilor, în această demonstraţie cu tâlc, dar întoarsă pe dos, a lui Bulgakov? Diavolii preiau în fapt atributele terifiante ale străinilor, invadatorilor, intruşilor agresivi, atribute pe care comisarii comunişti le avuseseră ei înşişi (în cadrul automitologizării negre pe care şi-o asumaseră, pentru a inculca teama în rândul populaţiei). Demonstraţia diavolilor va fi aceea că "bunii sovietici" şi comisarii pot fi pedepsiţi, la rândul lor, şi nu oricum, ci prin imitaţie şi grotesc. Trupa de intervenţie a lui Woland nu face altceva decât să maimuţărească în oglindă comportamentul comuniştilor, revelând astfel falsitatea şi ipocrizia acestora. Este şi aceasta o lecţie de măiestrie, chiar dacă altfel decât suntem obişnuiţi.

P.S.: Între scriitorii români, singurul (după ştiinţa mea) care a avut intuiţia lui Bulgakov în sensul micului eseu de mai sus a fost I. D. Sârbu în capodopera sa Adio, Europa!. Personajul din romanul lui I.D. Sârbu, Candid Deziderius, percepe, spre a supravieţui într-o societate totalitară, tot soiul de diavoli mici şi satirici, pe care îi numeşte draci de duh. Într-un alt text, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, I. D. Sârbu precizează hâtru felul în care, pentru a supravieţui în România ceauşistă, era necesar să te dedublezi, şi nu oricum, ci prin intermediul unui diavol utilizat ca partener de dialog liber. Citatul merită redat în întregime: "Sunt nevoit să admit că diavolul există şi că el este cel cu care stau cel mai des de vorbă. În curând am să-l şi văd, nu ar fi exclus să devenim nedespărţiţi prieteni. Tovarăşul dracu' este alter ego-ul meu dialectic, lui îi adresez întrebările la care nu am răspuns şi îndoielile ce mi se par fără speranţă sau noroc. Dracul meu păzitor este un biet înger trimis la munca de jos pentru grave abateri de la morala revoluţionară."


Notă explicativă:

De ce numele eroinei trebuie scris ca fiind Margarita, şi nu Margareta, aşa cum publicul românesc este obişnuit? Explicaţia convingătoare am primit-o şi eu de la Vladimir Bulat, bulgakovfil şi bulgakovlog care a comparat toate ediţiile traduse în româneşte ale romanului, precum şi traducerile în alte limbi străine ale acestuia, având în mână ediţia critică integrală în limba rusă şi toate variantele aferente. Reiau chiar argumentele lui Vladimir Bulat.

Este corect ca numele eroinei să fie Margarita întrucât:
1. Bulgakov a ales în mod intenţionat acest nume, Margarita, şi nu Margareta, în rusă existând ambele prenume; cine ştie cât de cât opera lui Bulgakov, cunoaşte cu câtă meticulozitate îşi cizela scriitorul personajele sale, de la nume la tipologie, descriere, caracter, astfel încât numele Margarita nu este nicidecum întâmplător;
2. în capitolul al XXII-lea din roman, Koroviev îi explică invitatei sale că există deja o tradiţie ca regina aleasă pentru balul Satanei să poarte numai şi numai numele Margarita. Koroviev precizează că eroina a fost aleasă din alte 121 de Margarite, câte existau în acel moment în Moscova;
3. în acelaşi capitol, Koroviev o numeşte pe Margarita şi o invocă astfel: "Ah, regină!", explicându-i o nuanţă aparte, anume, că în secolul al XVI-lea a existat o regină, e vorba de Marguerite de Navarre (1492-1549), care ar fi fost mândră dacă ar fi ştiut că acum, el, Koroviev, o poartă pe actuala Margarita - o stră-stră-nepoată a ei, prin sălile balului care are loc la Moscova.


(Mai multe texte despre Bulgakov şi capodopera sa pe Mesmeea's Blog)