Muzeul Filmului / Muzeul Zidului

Dacă lui Marlene Dietrich i se acordă trei săli, Leni Riefenstahl e expediată într-una singură
Cea mai reuşită sală e cea consacrată lui Fritz Lang, unde ecranele sunt multiplicate de oglinzi
Muzeul ţine de Arhiva Germană de Film şi Televiziune, care a fost fondată în 1963

Deşi în timpul Berlinalei, în faţa Muzeului Filmului şi Televiziunii din Berlin se proiectau imagini din Potsdamer Platz filmate în 1933, vedeta muzeului e Marlene Dietrich. Normal, actriţa s-a născut doar în Berlin. Trei săli îi sunt consacrate divei, cele 130 de exponate fiind o parte din obiectele, fotografiile şi documentele care alcătuiesc Colecţia Marlene Dietrich. Am văzut expuse brăţări primite de la Jean Gabin, Ernest Hemingway şi Josef von Sternberg (ultima având gravate cuvintele: "femeie, mamă şi actriţă mai mult ca niciodată"). Înconjurate de oglinzi se află valizele divei, unele mari cât să încapă doi oameni în ele, sau cutii de pălării cu fermoar rotund. Şi etichetele hotelurilor care schiţează un univers ideal, eteric, alcătuit din lampadare de cristal şi esenţe fine în eprubete izolate - Hotel Fenix, Hotel Cap, Grand Hotel Stockholm. O scrisoare de la Eric Maria Remarque. Un portţigaret, tot de la von Sternberg. Un melon.

Totuşi, cel mai mult timp l-am petrecut în primele două săli, destinate începuturilor cinematografiei germane. Regele Wilhelm al II-lea în imagini. Filmele fraţilor Skladanowski, Max Skladanowski realizând primul film german pe rolă, în 1892. Prima proiecţie cinematografică publică din Europa au organizat-o fraţii Skladanowski, la 1 noiembrie 1895, în Wintergarten- Berlin. Le poţi vedea filmuleţele pe un monitor, în timp ce pe un ecran mai mare rulează non-stop secvenţe din filmele celor trei dive ale Marelui Mut german - Asta Nilsen (care a lansat tunsoarea bob în anii '20), Fern Andra (prima divă germană şi cea care a lansat rochia cu spatele gol) şi Henny Porten. În aceeaşi sală ai ocazia să vezi pe un monitor cum arăta Berlinul în ochii (şi prin aparatul montat, normal, într-un singur loc) al fraţilor Lumière. Unter den Linden, Potsdamer Platz, Friedrichstrasse filmate între 1896-1897.

Muzeul se află în Casa Filmului de pe Potsdamer Strasse nr. 2, într-o clădire cu multe etaje care mai adăposteşte cinematograful Arsenal, Facultatea de Film şi Televiziune, Societatea Prietenii Arhivei Germane de Film şi o bibliotecă de film cu 80.000 de cărţi, reviste, filme etc. Clădirea e modernă şi funcţională, iar muzeul ocupă trei etaje, economisind spaţiul la maximum (oricum, pare mult prea mic faţă de cât de bogate sunt colecţiile Cinematecii Germane). De pildă, sala consacrată naţional-socialismului e gri şi sumbră, iar în pereţi sunt încastrate sertare de metal greu care conţin fotografii, documente sau ecrane cu imagini din filme. Mult mai puţin loc îi e consacrat lui Leni Riefenstahl - o sală numită Olympia, în mijlocul căreia tronează macheta stadionului din Berlin unde în 1936 cineasta a filmat celebra olimpiadă. În sala numită Exilul şi consacrată cineaştilor care au trecut Oceanul, un ecran interactiv îţi permite să urmăreşti biografiile celor stabiliţi în SUA, biografii dispuse pe forma ideală a unui transatlantic. La primul nivel se află Eric von Stroheim, F.W. Murnau, Ernst Lubitsch - cu biografii, fotografii şi scurte secvenţe din filme. La nivelul doi - Fred Zinnemann şi William Dieterle. Mai sus, adică mai înspre zilele noastre -- Elizabeth Bergner, Peter Lorre sau Billy Wilder, şi mai spre noi - Armin Muller-Stahl şi Elke Sommers. Tot în această sală se află două superbe fotografii - mici şi un pic şterse - realizate de Fred Zinnemann în anii '30. Una reprezintă New Yorkul văzut de la fereastra hotelului său, alta vilele aerisite şi cam conformiste din Hollywood. Cel mai spectaculos loc din muzeu e, fără discuţie, sala îmbrăcată în oglinzi şi cu o singură latură alcătuită din ecrane cu imagini din filmele lui Fritz Lang - Testamentul doctorului Mabuse, Metropolis şi Spionul. Ai acces în sală şi de la etajul trei, dar după ce cobori nişte scări de melc perspectiva se schimbă cu totul. În alte săli poţi urmări o istorie a efectelor speciale, care culminează cu trei personaje care stau unul lângă altul ca trei cepe într-o legătură: Alien (din filmul lui James Cameron, din 1986), Darth Vader (din Imperiul contraatacă) şi Robocop. În sala alăturată, un Om-Păianjen mai mare decât "în realitate" şi în două ipostaze, în vreme ce evoluează şi pe ecran, explicându-ţi-se şi efectele speciale.

Museum fur Film und Fernsehen e legat intrinsec de Arhiva Germană de Film şi Televiziune, fondată în 1963, care numără azi circa 13.000 de filme germane şi străine, mute sau vorbite. Timp de mulţi ani, arhiva a funcţionat ca un muzeu fără expoziţii, până când în 2000 a primit acest spaţiu care-i permite să scoată la aer o mică parte din arhivele sale.

Muzeul Zidului Berlinului trebuie vizitat la prima oră, pentru că e unul dintre cele mai aglomerate muzee din oraş. Transporturi de elevi, studenţi sau turişti umplu cei 2000 de metri pătraţi, astfel încât nu ai loc să vezi exponatele. Copiii trag de lanţul de la cuşca de câini, râd, pun mâna pe maşinile expuse. Prima maşină te întâmpină încă de la intrare: o Broscuţă ce a salvat 55 de persoane transportându-le din RDG în RFG între 1964 şi 1966.

Muzeul Zidului Berlinului, Mauermuseum. Haus am Checkpoint Charlie, a apărut în 1962, fiind fondat de Rainer Hilderbrandt în cele două camere ale unui apartament dintr-o casă din coasta Zidului Berlinului, lângă Checkpoint Charlie. Fondatorul făcuse 17 luni de închisoare pe vremea naziştilor, iar în 1948 fondase "Grupul de luptă împotriva barbariei". La parterul expoziţiei poţi răsfoi foile plastifiate cu numele celor 43.000 de germani care au murit în lagărele construite de sovietici după război (unele pe locul lagărelor naziste, cum e cazul cu Buchenwald). Împreună cu Crucea Roşie muzeul desfăşoară de mai mulţi ani un program. Cine ştie informaţii despre cei de pe liste e rugat să completeze un formular. Tot la parter poţi vedea uniforma pilotului Jack O. Bennett care a făcut 1000 de zboruri în 462 de zile în timpul blocadei impuse de ruşi asupra Berlinului, între 24 iunie 1948 şi 12 mai 1949. Două avioane americane aterizau pe minut ca să le aducă locuitorilor mâncare.

Cel mai impresionant lucru în muzeu şi, de altfel, cel care ocupă şi cel mai mult spaţiu, sunt mărturiile - cutremurătoare şi de ordinul inimaginabilului - celor care au reuşit să evadeze din estul în vestul Germaniei. Într-un oraş în care diferenţele dintre cele două puncte cardinale tind azi să dispară, muzeul şi rămăşiţele Zidului te fac să crezi că 1989 e deja foarte departe. Mauermuseum va fi reamenejat în curând. Acum, el păstrează primele săli în forma iniţială - pereţii par să nu fi fost văruiţi din 1962, panourile sunt roase - ceea ce dă un anume farmec. Pe unele porţiuni muzeul e parcă muzeul lui însuşi, mai ales că singur promovează această privire autoreferenţială. Iată, de pildă, fotografia primului paznic de zid est-berlinez care a fugit în Vest, iar dedesubt fotografia lui, 10 ani mai târziu, lângă fotografia originală din muzeu.

Sunt expuse şi picturi ori sculpturi cu temă, mai puţin relevante, dar din nou, ele nu se compară cu poveştile oamenilor obişnuiţi care şi-au pus viaţa în mâinile unor invenţii fragile, sfidător de ingenioase. De exemplu, Helke Dittrich avea 25 de ani când s-a ascuns între două planşe de surf pe care prietenul ei vest-german le-a montat pe maşina sa Renault Fuego. Bernd Boettger (28 de ani) a traversat Marea Baltică ajutat de un mini-submarin, invenţie proprie. După cinci ore a fost găsit de un vas danez.


Opt persoane într-un balon

Un francez şi-a ascuns, ca un iluzionist, iubita est-germană în două valize care comunicau între ele. Aşa a scos-o cu trenul din RDG. Şi mai e pe urmă, povestea devenită celebră, căreia revista Stern i-a consacrat un reportaj special, a celor două familii cu câte doi copii, care au fugit - opt persoane cu totul - cu un balon care, cu 50 km la oră a traversat 12 km până la graniţă şi încă 20 km după. Zborul a durat 28 de minute. Lângă balon şi fotografii e aşezată şi maşina de cusut la care s-au legat bucăţile de material. Potrivit poliţiei, pe 14 noiembrie 1961 cinci persoane au fugit cu un Opel P4 blindat pe laturi şi în spate, şi ale cărui portiere erau întărite cu ciment. Opelul cu pricina e în muzeu. La fel cu cea mai mică maşină cu care s-a fugit din RDG în RFG, o Isetta. În 1964, şase persoane au scăpat cu ea. Sau un aparat de zbor cu motor de Trabant şi tot restul elementelor luate de prin curte. Bătea 100 km la oră. Pe un ecran rulează încontinuu imaginile filmate de doi fraţi plecaţi cu un planor din Vest să-şi caute fratele în Est. Planorul capitalist era "transformat" în planor est-german, iar dacă ştii germană ai acces neîngrădit la discuţiile piloţilor.

Săli speciale sunt consacrate tunelurilor pe sub Zidul Berlinului. Siegfried Noffke a săpat un zid ca să ajungă la soţie şi copii, în Vest, dar nu ştia că de partea cealaltă nişte studenţi săpau şi ei. A fost o surpare, poliţia "s-a sesizat", iar bietul om a fost împuşcat când a ieşit din tunel. Printr-un tunel de 120 m lungime au trecut, în septembrie 1962, 29 de refugiaţi. N-a fost descoperit, dar s-a inundat de la o ţeavă. Între 1971 şi 1972 trei tineri au săpat un tunel de 21 de metri cu ciocane şi sape, în cel mai elementar mod. O sală specială e închinată memoriei unui personaj cu totul special. Înainte de a deveni doctor în fizică experimentală şi astronaut, membru al primului zbor Spacelab german, Reinhard Furrer a ajutat în 1964 la săparea "Tunelului 57" şi s-a numărat printre cei care îi treceau pe oameni dintr-o parte într-alta. A murit în 1995, în cursul unui miting aviatic, lângă Berlin.


Prezenţa României e discretă

Mai sunt pe urmă poveştile tragice. Peter Fechter (18 ani) a sângerat până a murit lângă zid, Salvarea întârziind aproape o oră. Mecanismele de tragere fixate în plasă, cu proiectile dum-dum. 886 de câini lupi care păzeau 71.5 km de zid. Muzeul păstrează şi memoria unor evadări spre Vest din alte ţări (nici una din România - deşi au existat; Filmex începuse să producă o serie de docudrame despre astfel de evadări reuşite), şi acordă mai multe săli evenimentelor din Europa de Est care au dus la căderea comunismului. România are un singur stand, reprezentat de o fotografie cu Ceauşescu la ultimul miting, un steag găurit, dar mai ales fotografia lui Radu Filipescu şi unul dintre manifestele sale din 1983, pentru care a fost arestat pentru cinci ani. Nimic despre rezistenţa anticomunistă sau despre alţi dizidenţi.

După alte săli consacrate tabloului Guernica, lui Mahatma Gandhi sau "păcii mondiale" - cobori direct în Occident, adică în magazinul muzeului. Poţi cumpăra "Trăbănţele" în miniatură, cărţi, tricouri sau căni tematice, dar în jurul muzeului vânzătorii ambulanţi realizează cea mai fericită prietenie speculativă vânzând la mese, nediscriminatoriu, căciuli ruseşti de blană şi căşti americane.

(Articole preluate din România Liberă, martie 2008)