1. Detectivul Conan Doi, în permanentă stare de alertă

Telereporterul mă anunţase, încă de ieri după-amiază, că soseşte cît mai devreme, în cursul primelor ore ale dimineţii.

Şi iată-l prezent. Însă, spre seară (19.00 h). Scuzele nu fac parte din repertoriul său personal, deşi stătusem îmbrăcat în ţoale de gală toată ziua, nemîncat - ca să apar pe ecran cît mai slab - şi neodihnit - pentru a avea un aer din cele mai spiritualizate. Aşa că reprezentantul Televiziunii se aşază la biroul meu, ocupîndu-mi unicul fotoliu. Iar eu ascult năucit dispoziţiile pe care le transmite echipei de filmare, autentic grup de asalt ce-mi invadase locuinţa din Calea Moşilor.
- Reglaţi reflectoarele ceva mai slab... maestru-i invers, cam grăsuţ. Aşa... acum să facem o probă! Maestre, nu te supăra, eliberează-ne, te rog, oleacă de spaţiu vital, că eşti mare. Atenţie la proiector, nu da peste el, e din tablă. Bun! Conectaţi la reţea...

În clipa cînd responsabilul cu agregatele cuplează ştecherul, se declanşează o lumină cumplită. La priză. O flamă albăstruie, cît pumnul. În schimb, se sting toate becurile din casă. Precis că, şi cele din cartier.

Noroc că lumina discretă şi difuză a crepusculului mai reuşeşte să răzbată prin fereastra afectată de miopie. Autoritarul şi arogantul telereporter nu-şi pierde cumpătul, dar nici aplombul. Mă-nlătură ca pe-o maşină infernală. Apoi se repede, urmat de electrician, fără să mai ceară vreun supliment de informaţii, direct spre hol. Nici n-apuc să-i spun unde-i tabloul.

Se reîntoarce, tot atît de precipitat precum dispăruse. Şi se răţoieşte la mine, în plină voce:
- Unde-i tabloul de siguranţe, maestre Conan? Ce casă-i asta?
- Satisfăcătoare, tovarăşe Bugnariu! - răspund eu, parţial timorat. Cam veche, dar sănătoasă. Nu-i igrasie decît toamna, iarna şi primăvara. Vara, se zbiceşte complet... Avem şi gaze! La sobe!
- Tabloul, maestre! - ridică el tonul, umblînd la potenţiometrul de glas. Unde l-ai ascuns?
- În pivniţă!
- Şi unde-i pivniţa?
- În nici un caz, în pod!

Bugnariu nu sesizează subtilitatea ironiei, se face că plouă, după care, fără să întrebe mai mult, porunceşte grupului de comando asaltarea beciului. Oarecum sîcîit de agresivitatea telereporterului, renunţ să-i însoţesc. Aud, de la distanţă, clipocitul apei de la subsol (minimum 60 centimetri), călcată în picioare de specialiştii echipei de filmare. Noroc că sîntem la sfîrşitul verii. Pentru că-n octombrie, cotele apelor ajung pînă la 1,25. Metri.

Se aprinde totuşi lumina.

Echipa apare, oarecum demoralizată, în frunte cu reporterul frenetic. Nu-i deranjează cîtuşi de puţin faptul că apa le şiroieşte din poalele pantalonilor şi din pantofi, scurgîndu-se pe covorul din birou. În schimb, mă privesc toţi cam pieziş.
- Maestre Conan, după ce terminăm cu osînda asta, să schimbi liţa de la siguranţe, deoarece ţi-am pus nişte sîrmă de rufe, de-un milimetru. Există riscul să se-aprindă toată instalaţia, dacă nu, şi casa. Deşi n-ar fi nici o pagubă... N-am mai văzut de mult o asemenea mîndreţe de pivniţă. Auzi, ce idee, să montezi tabloul la subsol!...

Telereporterul se instalează din nou la biroul meu, storcîndu-şi discret manşetele blugilor. Apoi se-ntoarce spre mine şi-mi zîmbeşte magnetic, aşa cum îşi hipnotizează şi spectatorii, pe micul ecran.

După ce mă invită (la mine acasă) să iau loc pe scaun, fotoliul fiind ocupat de personalitatea sa, atît de binecunoscută telespectatorilor noştri, Bugnariu declanşează operaţia de instrumentare:
- Luăm startul cu datele biografice. Deci, cine eşti matale, maestre Conan Doi, în literatură, ce gînduri ai pentru viitor şi-aşa mai departe. Încearcă să răspunzi inteligent, colorat, interesant, inedit, pasionat, cît mai atrăgător. Mi se pare că eşti un fel de scriitor, aşa mi s-a spus la redacţie. Nu?

Simt că-mi paralizează corzile vocale. Ceea ce-mi cere marele telereporter, şi încă pe nepusă masă, mi se pare cumplit.
- Tovarăşe Bugnariu...
- Stop! Nu-i bine! Vorbeşti cu telespectatorii, nu cu subsemnatul. Pe mine mă cunoaşte o lume întreagă, iar de matale abia acum îi e dat să audă...
- Şi-i bine aşa?
- Nu ştiu dacă-i bine, dar aşa mi s-a trasat sarcina! Acum fii atent, maestrule! Am să te prezint eu telespectatorilor, c-altfel văd că nu merge, apoi am să-ţi pun cîteva întrebări...

Bugnariu, ca şi cum s-ar afla în faţa camerei de luat vederi, priveşte ţintă la fotografia lui tanti Raliţa, care se găseşte pe peretele din spatele scaunului meu, şi porneşte să turuie, cu glasul acela pe care i-l cunoaşte "o lume întreagă", plin de intonaţii rafinate, ca un nechezat de mînz trecut de vîrsta primelor iubiri:
- Bună seara, iubiţi telespectatori. Am plăcerea de-a vă prezenta pe unul din cei mai interesanţi scriitori ai zilelor noastre. Deşi încă nu i-a apărut cartea atît de mult aşteptată, Televiziunea îşi face o datorie de onoare, înfăţişîndu-vă, în premieră pe ţară, ca să zicem aşa, personalitatea enigmaticului Al Conan Doi, autorul romanului ce urmează să iasă de sub tipar zilele acestea. Sub pseudonimul Al Conan, mai cunoscut în lumea literară ca "Al Conan Doi - detectivul de şoc", se ascunde un reputat ziarist, reporter apreciat pentru acuitatea investigaţiilor sale, călător neobosit pe meleagurile patriei noastre. În clipele următoare, veţi avea prilejul să-l cunoaşteţi pe maestrul Al Conan Doi în carne şi oase...
- Meştere Bugnariu, nu-i bine, nu-mi place chestia asta cu "carne şi oase"...
- Lasă-mă în pace, maestre, nu te băga! Avem de-a face c-un public care stimează umorul de calitate. Cînd or să-ţi vadă şi volumul...
- Dar singur ai anunţat că n-a apărut...
- Volumul matale, maestre, nu cartea...
- Nici aşa nu-i în regulă, nu vezi că-s cam grăsuţ?
- Hai că eşti dulce, maestre! Cum vrei, matale, să te prezentăm pe micul ecran, fără să apari? Conţinutul contează, maestre, nu forma... Răspunde inteligent şi, poate, terminăm pînă la miezul nopţii... Dumnezeule, ce păcate ispăşesc?

Începe să-mi crească tensiunea arterială. Fapt pentru care mă răstesc la telereporter:
- Ascult!
- Ce?
- Întrebările!...
- A! Da! Dar să taci din gură, maestre, să nu mă întrerupi!
- Şi cum o să-ţi răspund?
- Domnule Conan, pe cine ai, matale, la Televiziune, de mi-au dat tocmai mie interviul ăsta, nenorocit? Nu găseau altă sancţiune?

Vizibil, în pragul unui accident cerebral dacă nu, şi-al unui sănătos infarct, telereporterul prezintă o splendidă tonalitate de parizer, virînd lejer spre vînăt. În privinţa ritmului respiraţiei, stă mult mai bine. Gîfîie astmatic, ca un compresor defect.

Dar se stăpîneşte. Începe să răsufle adînc, după care devine mai accesibil, izbutind să rostească clar, cu glasul atît de "binecunoscut de-o lume întreagă", prima întrebare:
- Venerabile maestre, pentru a satisface curiozitatea publicului, vă rog să răspundeţi, în stilul care vă este propriu, atît de gustat de cititori: cine sînteţi dumneavoastră, iubite maestre Conan?...

Marele telereporter mi se pare uşor cretinizat. Doar singur anunţase cine sînt. Dar, ca să nu-l mai aud răţoindu-se la mine, îi fac plăcerea:
- Iubiţi telespectatori şi, mi-o doresc din toată inima, iubiţii mei cititori, Al Conan Doi, scriitorul care vă vorbeşte în acest moment, este un ziarist, aşa cum a pomenit ilustrul meu partener, dar care a dat în darul literaturii de aventuri. Iar, dacă mi-am ales ca pseudonim Al Conan Doi, am făcut-o pentru a-l omagia pe ilustrul părinte al lui Sherlock Holmes. Mi-am petrecut o mare parte din viaţă studiind fenomenele, atît de diverse şi pasionante, ale realităţii înconjurătoare...

Echipa Televiziunii mă priveşte surprinsă. Iar Bugnariu pare căzut în transă. De altfel, de ce să m-ascund după "deget", eram sigur că voi produce senzaţie. Decid să continui, încurajat de uităturile extaziate ale valorosului colectiv, şi-i dau înainte:
- Ultima aventură a detectivului Conan Doi, adică a subsemnatului, mai corect spus, a de faţă vizionatului, m-a stresat pînă în cele mai infime fibre ale sistemului meu nervos. Dacă veţi citi romanul ce trebuie să apară zilele acestea, vă veţi convinge ce înseamnă a fi detectiv amator, ba şi scriitor pe deasupra. Cunoscutul telereporter Bugnariu, excelentul meu prieten, m-a întrebat, de faţă cu dumneavoastră, cine sînt. În plină maturitate (aproape 1/2 secol), în plină dezvoltare fizică (chiar prea plină, fapt pentru care mă aflu de două decenii în evidenţa Institutului de Endocrinologie, dar fără rezultate notabile, fiind stabilizat pe orbita sutei de kile, cu-o aproximaţie sensibilă în plus), în plină luptă cu timpul (ceea ce m-a determinat să-mi cumpăr un autoturism proprietate personală - "Fiat" 600 D sau "Bombiţa", cum i se spune în intimitate), consider c-am ajuns la stadiul care-mi îngăduie să împărtăşesc contemporanilor roadele unor experienţe de viaţă, paroxistice, adică trăite la cea mai înaltă tensiune (minimum 360 volţi). N-am spus "rodul", ci "roadele", deoarece veţi avea de-a face, într-un viitor apropiat, cu-o serie întreagă de romane excepţionale, închinate neobişnuitei mele activităţi de investigator modern, în sensul cel mai pozitiv al cuvîntului, bineînţeles...

Chipul telereporterului pare să fie animat de-o nouă viaţă. Pesemne îl bîntuie entuziasmul. Dar e posibil, şi invidia. Căci muşchii faciali îi tresar spasmodic. Gura i se poceşte. Ochii-i devin nişte micro-lasere. Deodată, brusc, începe să urle şi să răcnească, bezmetic:
- Opriţi înregistrarea... Să nu-l mai aud, că-l împuşc cu mîinile mele! Opriţi! Drept cine te iei dumneata, dom'le Conan? Oi fi vreun Tolstoi, vreun Balzac, de Maupassant sau alt grangure din flora literară? Vezi-ţi, dom'le, de treabă... Nu te apuca să-ţi faci reclamă, şi tocmai la Televiziune, că nu-i bine, şi nici frumos...

Situaţia începe să se deterioreze, îmi zic eu. Grupul de comando sare ca ars de pe scaune. Bugnariu îmi escaladează biroul, călcînd în picioare bunătate de lemn lustruit, se agaţă de lustră şi începe să se dea huţa, secerînd din voleu tot ce întîlneşte în cale.

Specialistul cu luminile luftează, năpustindu-se să-l placheze pe marele telereporter. Bugnariu îi şutează un bombeu tronconic, drept între ochi, electronistul face un scurtcircuit, îl trage de cracul pantalonilor pe şeful său ierarhic. Stofa rezistă, nu cedează. În schimb, cedează lustra. Se desprinde de tavan, împreună cu-o halcă zdravănă de tencuială.

Alţi doi membri ai valorosului colectiv se reped să-l culeagă, mai înainte de-a ateriza forţat pe duşumea. Necalculînd traiectoria, se prăbuşesc cu toţii, neuitînd să mă antreneze şi pe mine. Sub ei.

Sînt trei. Şi cu Bugnariu, patru.

Oftez icnit şi mă cufund în gînduri adînci. Nu-nţeleg ce l-a apucat pe telereporter. De ce răcnea şi răgea să se oprească înregistrarea, de vreme ce nici nu fusese vorba de aşa ceva?

Deasupra personalităţii mele, a încetat orice activitate umană. Linişte deplină.
Încerc o primă mişcare. Lejeră. Mădularele funcţionează perfect. Mă uit mirat în jurul meu. Nici urmă de echipă de oameni ai Televiziunii. Nici urmă de istericul acela de telereporter. Şi, ca o culme, nici urmă de birou.

Deschid mai bine ochii, mărind obturatorul.

Mă aflu în dormitorul meu, proprietate personală. Dar, nu în pat, ci pe duşumea. Sînt în pijama. Deci, am dormit, am visat urît şi am căzut din culcuş. Visasem. Căci prea era frumos ca să fie adevărat.

Din poziţia ingrată în care mă găsesc, adică trîntit într-o rînă pe carpeta dinaintea patului, am o splendidă vedere asupra cadranului ceasului de pe noptieră. Şi merită să fie admirat. Arată nu numai ora exactă (cu oarecare aproximaţie), dar şi data la care ne aflăm. Mă frec la ochi. Totuşi, văd bine. Chiar disting clar: "Miercuri, 11 septembrie, orele 10.14 h".