18. (continuare) Luna lungă, ca un ou

Cazmaua avea coada ruptă, iar eu eram atât de mic – abia puteam s-o ţin. Dar o ajutam pe bunica să sape. Pe urmă greblam răzorul, trasam şănţuleţe paralele, cu coada greblei şi începeam să înfigem orceagul, eu dintr-o parte, bunica din cealaltă, de la margine către mijloc. Acolo, uneori, mâna mea mică atingea mâna ei bătrână, întâmplător, ca din greşeală, dar eu ştiu că nu era o greşeală. Şi bunica zicea: "vezi să nu tragi vreuna, că iese ceapa iute" – şi eu râdeam şi aş fi vrut să-mi vină, să văd dacă era chiar adevăr ce-mi spunea bunica mea. Când terminam, ea mă lăuda şi mi se umplea inima de-atâta bucurie pe cât mi s-a umplut de tristeţe în ultimele două luni.

"Grădinar" era şi unchiu' Petre. Cu el puneam ridichii. El lucra meticulos, nu-i plăceau treburile făcute de mântuială. La ridichii era mai complicat – trebuia bătut locul. Tot cu el am scos şi duzii de pe lângă gard. Aveam o curte mare la Alexandria şi a trebuit să-i scoatem şi să înlocuim gardul ăla vechi din uluci legate cu sârmă. Era o muncă grea, cu fierul de gropi scoteam rădăcinile. O dată a venit să ne ajute şi Marin al Lilichii. Şi fratele lui, Gigi, cel care, de câte ori mă vedea îmi cânta "M-a făcut mama oltean". Eu muream de necaz.

Unchiul meu, Petre a fost un om cuminte. Aşa l-a crescut bunica. Aşa m-a crescut şi pe mine. Le privesc vieţile tuturor. Tanti Dida îmi spunea că uneori se opreşte din treburi şi se gândeşte aşa, pe rând, la ei, cei care au murit. Am să mă gândesc şi eu. Pe îndelete.

Doar două camere sunt în căsuţa mică de la Alexandria. Eram odată în sală, camera cu tabloul cu vaza cu liliac al unei profe de la Casa Pionierilor, lanterna agăţată în cui, icoanele şi cele două oglinzi - una ovală şi una pătrată – în care, cândva, la pubertate, profitând de clipe de singurătate, îmi priveam trupul gol. Acum însă eram mai mic şi stăteam acolo, pe pat, cu bunica. A lătrat câinele şi bunica mea a ieşit în prag. Un bărbat venise să citească numerele de pe contoarul electric, aflat chiar în camera mică în care eram eu. Erau albaştri ochii bărbatului şi el îi spunea bunicii că s-a născut cu căiţă şi că nu se uită la mine ca să nu mă deoache. Dar eu îi văzusem ochii albaştri şi imediat ce a plecat o durere îngrozitoare s-a instalat în capul meu. Bunica mi-a descântat, masându-mi fruntea şi tâmplele şi durerea a început să se retragă, atât de repede şi de miraculos. Aş vrea atât de mult să aibă şi acum cineva grijă de mine. Să mai fiu un copil ocrotit.

Când îşi scotea ochelarii, tanti Dida vedea luna lungă, ca un ou. Ca un ou de pe coaja căruia şterge bine albuşul, făcându-l să cadă în tigaie, să nu se piardă. E bătrână acum şi capul i se bâţâie mereu, în sus şi-n jos, în timp ce cu buzele ţuguiate suflă, ca şi cum ar fluiera, fără zgomot însă, într-un gest vechi şi inconştient.