Cititul cărţilor

Aud tot mai des o formulă care mă contrariază: "a citi cărţi". "Ce faceţi în timpul liber?" "Citesc cărţi." "Mai citeşte şi tu cărţi, că nu strică!" "Am auzit că X citeşte cărţi." Pînă mai ieri, cititul îşi subînţelegea complementul direct. Puteai, desigur, să citeşti şi gazete sau scrisori sau inscripţii, dar, în genere, a spune despre cineva că "citeşte", că e "un tip citit", că e "un mare cititor" implica, necesarmente, obiectul numit "carte". Citim cărţi, ce altceva? Există, e drept, formula celebră a lui Miron Costin despre "cetitul cărţilor". Dar ea se referea la o ocupaţie încă minoritară, care trebuia definită precis. În plus, cronicarul folosea pluralul avînd în minte, inevitabil, Cartea, pe care multiplicitatea "cărţilor" nu face decît să o reflecteze edificator. ("Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditorul nostru, Dumnezeu...") Reapariţia, într-un context cu totul nou, a expresiei cronicăreşti sugerează reintrarea lecturii în condiţia minoratului. "A citi" nu mai e, astăzi, o ocupaţie atît de răspîndită încît să fie enunţată ca atare, fără detalii. De citit, mai citim cîte ceva. Dar cărţi nu prea mai citim. Pe de altă parte, cărţile continuă să apară, să se înmulţească epidemic, să alimenteze galopant librăriile şi bibliotecile. Se scrie imens. De aceea, a vorbi numai de "declinul lecturii" e a neglija un straniu fenomen complementar: "inflaţia textului". În ziua de azi, pierdem contactul cu universul cărţii, nu doar pentru că nu mai avem timp, nu doar pentru că preferăm computerul şi televizorul, ci şi pentru că sîntem înconjuraţi de prea multe cărţi. Abandonăm, uneori, mai degrabă din cauza saţietăţii, decît din cauza subţierii apetitului. Dacă nu mai citim nu este pentru că nu avem ce, nu pentru că bibliotecile s-au golit, nu pentru că avem alte tentaţii, ci, dimpotrivă, pentru că bibliotecile stau să pocnească, pentru că oferta e inhibitorie.

Oricine a trecut, în ultimii ani, prin încercarea unui sondaj bibliografic, ştie ce spun. În fiecare zi, subiectul de care te ocupi, oricare ar fi el, e abordat de o puzderie de "colegi" din toată lumea. Apar, trimestrial, mii de pagini noi: reorganizări ale informaţiei, reformulări, descoperiri de detaliu sau de anvergură. Efectul e descurajant: dacă eşti cît de cît realist, ştii, de la bun început, că n-ai să poţi acoperi niciodată materia care se revarsă, asfixiant, asupra ta. Scrupulul investigaţiei exhaustive e condamnat la utopie şi ridicol. Rişti să mori în preliminarii sau să cazi într-un soi de diletantism eroic. Cantitatea te demobilizează: la ce bun să continui, la ce bun să contribui, vanitos sau inconştient, la criza de supraproducţie a savantlîcului contemporan? Ori renunţi la scris, ori scrii pentru plăcerea proprie, fără pretenţii, fără ambiţii auctoriale. Mulţimea cărţilor provoacă, necesarmente, criza criteriilor. E din ce în ce mai greu să alegi, să te orientezi, să desparţi apele: devii fie un consumator lacom şi decerebrat, fie umbra, inactuală, a propriilor idiosincrazii. Cît despre literatorii incontinenţi, ei scriu somnambulic, scuturaţi de lungi accese de grafomanie şi narcisism. Îi citesc cîţiva prieteni, snobii şi o mînă de experţi indescifrabili.

În aceste condiţii, propun redobîndirea chefului pentru citit printr-o temporară asceză. Cei care n-au citit şi nu citesc nu mă interesează, deocamdată. Cei care însă citesc prea mult, să facă o "haltă de ajustare". Să suspende, o vreme, frecventarea bibliotecilor, să privească în gol, să reflecteze fără suport livresc. Iar cei care scriu, să scrie mai puţin...


(Articol preluat din Dilema Veche, martie 2008)