La Malcontenta către pătimaşul anonim

Fericiţi cei care nu au memoria cu deşert.
Mi-era milă de tine, îndrăgostitule hidos,
castitatea mea era debilă mintală,
te striveai de mine în gol, cu o candoare boreală,
pluteam pe Rio dei Mendicanti,
eu, desfrînată cu ochii, tu, speriat şi pufos,
gondola era aşternută ca un pat mortuar
în care păcătoşii de mucava s-ar fi atins ca într-un osuar,
palatele sfîrîiau încinse de banchete,
podurile aveau cozi lungi de mînze şi fete,
Canale Grande era un şarpe cu ochii scoşi,
mascaţii aveau limbile ieşite-n afară, de firoscoşi,
ne loveam unul de altul, lunecînd pe sub haine,
eram două păsări febrile,
eu, beată de milă, tu, beat de sfioşenie
şi de a dragostei carnale cuminţenie,
cea care ia minţile, dar nu le ridică la ceruri,
ci le scufundă în ale deznădejdii jaruri şi neguri.
Clopotul de la San Michele şi morţii lui veseli sunau pe-nserat,
aşteptam să vină spurcarea şi să ne-nvăluie în gondola-pat,
chiar dacă nu muşcasem unul dintr-altul
şi pieile noastre nu făcuseră scîntei,
ci doar cu ochii ne iubiserăm şi cu lăuntruri de miei.
Ca doi efebi ne mîngîiam în aer,
din trupurile noastre ieşea un înspăimîntător vaier,
atingerile aveau guri şi dinţi de mursecător,
prea diafane aveau să fie rănile care nu dor.
Ne-nchipuiam că facem dragoste ca dogii fragezi,
cu mantii largi pentru al doilea trup
zidit din carne ireală de la miazăzi şi miazănoapte,
cu măruntaiele ca fructele răscoapte,
al doilea trup pe care îl ţinem ascuns în cap,
pentru vremuri amare şi de lepădat.
Ne atingeam cu trupul sufletului ca misticii osoşi,
pielea noastră era luminoasă şi necărnoasă,
pe dinăuntrul ei se prăbuşea o catedrală smerită,
din care zburau păsări cu dinţii de mătase.


(Din volumul Veneţia cu vene violete. Scrisorile unei curtezane)