Dacă nu se apuca să mă tragă de piciorul drept cetăţeanul acela în uniformă albastră, şi încă de la departamentul circulaţiei, cred că mă trezeam semicongelat, ca preparatele de la "Polar".
Încă nu se luminase de ziuă. Tovarăşul insista să extragă mădularul mai sus-citat, iar eu mă încăpăţînam să-l vîr în interiorul "Bombiţei". Operaţie de domeniul "science-fiction"-ului, deoarece tot n-ar fi avut loc. Crezuse bietul om c-a dat peste un cadavru, prilej de a rezolva cea mai senzaţională crimă din Cîmpina. Regretam sincer că eram nevoit să-l dezamăgesc, dar n-aveam ce face. Poate, cu altă ocazie. Deocamdată m-am trezit corespunzător de rebegit şi-am coborît anchilozat din "Bombiţă".
După ce i-am explicat că n-avusesem unde dormi, întrucît la hotel nu mai existau locuri, dînsul a fost extrem de comprehensiv şi m-a amendat numai cu 50 de lei. Pentru parcare interzisă. Apoi s-a oferit să mă însoţească la recepţionerul stabilimentului, pentru a se convinge dacă hotelul era ocupat în întregime.
Personajul a trebuit să scoată la iveală registrul de pasageri. Că n-are nici un rost să te ai rău cu Miliţia. Mai ales cînd posezi două etaje complet libere.
- Imediat să pui la dispoziţie tovarăşului scriitor şi soţiei sale o cameră cu două paturi şi baie. S-a-nţeles?
Bineînţeles că s-a-nţeles. Am mai plătit 45 de lei, camera, am parcat la spaţiul rezervat pentru clienţii hotelului (10 lei pe noapte, cu pază) şi-apoi am condus-o pe Penke, adică mai mult am cărat-o, că era pe jumătate adormită, la etajul al cincilea, liftul fiind defect. Cel puţin, aşa afirma recepţionerul, entuziasmat paroxistic că-l serveşte pe tovarăşul scriitor. După ce-am ajuns spetit la odaia ce-mi fusese repartizată cu atîta amabilitate, am coborît iar la recepţioner. Uitase să-mi dea cheile.
Dubla ascensiune m-a ajutat enorm. Pentru c-am adormit imediat. Ca un prunc.
Ne-am deşteptat pe la zece. Adică, am fost deşteptaţi. Bătea cineva la uşă, de credeam că s-a dispus demolarea hotelului. Ca un soi de sancţiune pentru ascunderea camerelor libere. Dar era simpaticul recepţioner. Însoţit de îngrijitoarea etajului.
- Trebuie să eliberaţi camera. Aţi plătit numai o noapte. La zece dimineaţa, se termină şi noaptea. Dacă doriţi să mai dormiţi, mai plătiţi 45 de lei. Şi dormiţi pînă mîine la aceeaşi oră...
Am părăsit odaia în doi timpi şi trei mişcări. 50 de lei amenda, 10 lei parcarea, plus 45 de lei camera, era suficient pentru cinci ceasuri de somn.
După ce verific existenţa "Bombiţei" la parcajul hotelului, mă-ntorc să-l întreb pe recepţioner, pentru că dispăruse numai paznicul:
- Se poate servi la dumneavoastră un breakfast?
- Nu ştiu dacă mai au, dar puteţi lua un mic-dejun. Bufetul se deschide la 11:30!
- Şi, pînă atunci?
- Mai fumaţi o ţigară, vine şi răbdarea, poate vine şi bufetiera, nu-ntîrzie niciodată peste ora douăsprezece!
- Uite ce-i, ilustre! N-am nici o vină că te-au prins cu hotelul gol cincizeci la sută... Mai bine răscumpără-ţi păcatul şi recomandă-mi pe cineva din Cîmpina, o casă liniştită, care închiriază la turişti.
- Îmi pare rău că mă cufundaţi, tovarăşe scriitor. Ca să vedeţi că nu-s fiară, uite, mergeţi la adresa asta. Să-i ziceţi cucoanei că v-a trimis Jenică... Ştie dînsa cine-s eu... Că unu-i Jenică în Cîmpina.
Unicul Jenică, zîmbind subtil pe sub mustaţa pe care n-o are, aşterne cîteva rînduri pe-un petic de hîrtie. Pesemne că-i rupt din condica de reclamaţii, deoarece îl scoate din buzunarul interior al hainei. După care îmi oferă şi-un supliment de informaţii:
- Şi, dacă doriţi neapărat să serviţi micul-dejun, încercaţi la bufetul din piaţă. Au o ciorbă de fasole formidabilă... Să-ţi baţi copiii, nu altceva!
Întrucît n-am copii, renunţ. În schimb, descifrez hieroglifele recepţionerului. Sună destul de straniu, dacă nu, chiar ciudat: "Madam Poni Burlan, profesoară de pian, strada Nistoreşti, nr. 231. Cîine rău".
După două ceasuri, izbutim să găsim strada de mai sus şi casa respectivă. Bat la gard.
Cîinele nu-i chiar atît de rău, de vreme ce latră un sfert de oră, ca apucat.
Presupunînd că intenţionez deteriorarea palatului, dintr-o căsuţă camuflată sub iederă şi tufe de trandafiri escaladanţi, se iveşte o arătare cu totul deosebită. În loc de rochie de vară, poartă un şort, chiar un mini-şort, acoperit de-un şorţ din mase plastice. În ciuda căldurii toride şi ucigătoare, şi-a vîrît picioarele în cizme de cauciuc. Pesemne că suferă de cine ştie ce deranjamente de termoreglare. Şi, pentru că soarele îi arde retina, şi-a pitit ochii în dosul unor geamuri negre cît două farfurii de cafea, un soi de ochelari estivali (de tipul "mamouth").
Cînd îi aud şi emisia vocală, elaborată în dosul unei danturi de aur (10%), îmi dau numaidecît seama că-i chiar profesoara atît de mult căutată. Mai ales că vorbeşte melodios, cu timbruri variate, ca un agregat electronic.
- Vai de mine, scumpul meu domn, sînt contrariată global! Cum de nu v-am auzit? Tocmai am un elev la oră. Îl oblig să-l cînte pe Diabelli... Sper că ştiţi cine-i marele şi genialul Diabelli, nu? Abia cînd l-am oprit din execuţie, căci îmi sfărma pianina, apăsînd pe-o clapă defectă, un si bemol, care nici nu era prevăzut în partitură, abia atunci am înregistrat ciocănitul dumneavoastră atît de ritmat. Mă impresionează tot ce-i ritm şi melodie, stimate şi nepreţuite domn. Dar, vai, m-am luat cu vorba, mi-s gîndurile cam vraişte, şi nu v-am întrebat pe cine căutaţi, mult stimate şi interesante necunoscut...
Neliniştit de logoreea arătării, mă încumet să-i satisfac curiozitatea:
- Pe dumneavoastră, dacă sînteţi, într-adevăr, doamna Poni Burlan!
- Dar, stimate domn, cine altcineva aş putea fi? Una-i Poni în Cîmpina asta! - îmi răspunde, sclipind din aurul dinţilor.
Hait! Una-i Poni! Unu-i Jenică! Prea multe unicate în Cîmpina Prahovei.
- Am fost îndrumat la dumneavoastră de tovarăşul Jenică, de la hotelul...
- Să nu-mi mai pomeniţi, stimate domn, numele acestui nemernic, mişel şi ticălos local. Cum de-aţi încăput tocmai pe mîinile lui? Cel mai versatil gangster român din Cîmpina, duşmanul meu pesonal! E ceva diabolic, suspicios, inflamabil în treaba asta, stimabile domn! Se-ascunde ceva! Ascultaţi-mă pe mine, că mă pricep la malversaţiuni... Şi pentru ce aveţi nevoie de umila mea făptură?... Cu ce vă pot fi agreabilă?
Agreabila făptură trebuie să cîntărească vreo cincizeci de anişori buni. Ceea ce n-o împiedică însă pe nevastă-mea, pe care o uitasem în "Bombiţă", să se apropie de noi, investigatoric, intrigată de conversaţia pe care o cultivam, şi încă intensiv, cu această exotică făptură.
Trec rapid la prezentări, pentru a evita orice posibilitate de confuzie. Cînd aude că Penke este soţia scriitorului Al Conan Doi, madam Burlan intră în transă.
- Ce plăcere, doamnă! Ce plăcere, domnule Conan Doi! Sînteţi înrudit direct cu Arthur Conan Doi sau, colateral? Ar fi prea tragic doar să fie o asemănare de nume! I-am citit opera integrală. Ce cărţi! Ce intensitate filozofică! Dacă aţi scrie şi dumneavoastră un roman ca Semnele celor patru! Totuşi, parc-am citit şi de dumneavoastră ceva... Cred că Invitaţia la bal, nu?
- Nu! Este la vals şi nu-mi aparţine! Şi, în afară de asta, nu ştiu să dansez...
- Regret enorm, stimate domn! V-ar fi făcut onoare. Nu strică un twist la casa omului... Dar, vai de mine, doamnă, domnule, vă rog, poftiţi în casă, nici nu mi-am dat seama că vă ţin la poartă. Să nu-mi strice, nefericitul ăla de Silică, pianul... Că nu-l mai aud... Nu vă jenaţi, luaţi loc pe terasă. Imediat pleacă şi elevul meu şi-o să putem trece la probleme mai elevatoare... Pentru că, fără falsă modestie, vă anunţ că şi eu scriu. Şi încă, mult. De toate. Versuri mai ales. Aşa că sîntem colegi! Simt cum se stîrneşte o imensă bucurie şi fericire personală!...
Poni Burlan dispare în căsuţa mascată de iederă şi trandafiri. Se aud trei acorduri la pian, placate ferm şi definitiv, capacul trîntit, după care profesoara apare iarăşi. De astă dată, însoţită de-un măgădan supradezvoltat, la vreo treizeci de ani. Poartă breton sub nas, o maximustaţă de muşchetar îmbătrînit în rele, păr cu perdele lăsate peste urechile clăpăuge, iţari de tipul blugi, numai că jos sînt evazaţi ca nişte pîlnii, şi cămaşă în tablă de şah.
- Vi-l recomand pe cel mai silitor elev al meu, domnul Sile Pipoi, responsabil adjunct la aprozarul din cartier. Ce-nvaţă dînsul într-un an, nu pricep alţii într-o lună...
Ne scuturăm mîinile reciproc şi extensiv. Sile pleacă valvîrtej, nu fără a săruta insidios mîinile (ambele, pe rînd) ale distinsei profesoare de pian.
Privesc pe furiş la cadranul ceasului. 12:44 h.
- Doamnă Burlan, sînt în căutarea unei oaze de linişte. Am de terminat un roman. Şi mi-e de-ajuns o cămăruţă izolată, luminoasă, plus cineva care să se-ngrijească de alimentarea mea. Atît, şi nimic altceva. Mi-ar surîde vila dumneavoastră. N-aţi fi dispusă să vă ocupaţi de literatura unui scriitor aflat în dificultate?
Din felul în care mă priveşte nevastă-mea (pe sub sprîncene), am impresia certă c-ar încînta-o un răspuns net negativ.
Însă Poni Burlan explodează:
- Formidabil! Sînteţi invitatul meu, domnule Conan Doi. Mă voi îngriji de romanul dumneavoastră ca o mamă, ca o soră...
Situaţia începe să se deterioreze.
Dar nevastă-mea intervine prompt:
- Ar fi suficient, ca o mamă!...
- Mă rog, doamnă, dacă sugestionaţi dumneavoastră, chiar şi ca o mamă, ceva mai tînără. Domnule Conan, vila mea vă stă la dispoziţie, cu mine cu tot, cu aerul nostru de Cîmpina, care nu-i de ici de colo.
Orele 15. Poni turuie fără oprire. Începe să mă doară "inima". De foame. Profitînd de-un lapsus al guralivei doamne, mărturisesc lamentabila situaţie în care ne aflăm, şi eu şi nevastă-mea. Nedormiţi, neodihniţi şi, mai ales, nemîncaţi.
Pe loc, sîntem invitaţi să prînzim cu madam Burlan.
Spre bucuria lui Penke, profesoara ţine un regim din cele mai severe. Motiv pentru care nici nu prea are ce pune la masă, cu excepţia unui pachet de brînză de "veci", gata acrită, nişte ridichi de lună, veştede şi lemnoase, precum şi două tomate supramaturate. În disperare de cauză, sînt nevoit să apelez la stocul supranormativ din "Bombiţă". Scot şi cutia cu brînză topită ("pentru copii") şi costiţa afumată (750 gr), şi ceaiul, şi cafeaua, plus un pachet de "Snagov".
Nu ştiu ce dietă urmează madam Burlan, dar, cu ajutorul dînsei, nu lipsit de pondere, reuşim să lichidăm toate rezervele mele.
"Cîinele rău" al casei, la instigaţia profesoarei, se îndeletniceşte cu spălarea veselei, lingînd pînă la uzură farfuriile. Bănuiesc că, în ceea ce priveşte regimul dietetic, este solidar cu stăpînă-sa. Altminteri nu s-ar dovedi în halul ăsta de lihnit.
După ce devorează şi cutia de carton în care fusese brînza topită, se ghemuieşte la picioarele mesei şi începe să mîrîie, dînd semne de agresivitate.
Încă înfometat, trag ţeapăn din ţigară. Mai temperează sucurile gastrice. Împreună cu nevastă-mea, madam Poni se ocupă de cafele.
Sosesc şi cafelele. Trei ceşti. Plus trei caiete pe care este transportat ibricul. Sînt caietele cu producţia lirică a profesoarei de pian. Neinspirat, o invit pe Poni Burlan să ne citească ceva.
- Vi le citesc pe toate, nu vă faceţi griji din pricina mea. Am o rezistenţă fizică uimitoare!
Sînt la a treia ceaşcă de cafea. Poni Burlan, la al doilea caiet. Mai are cîteva file. Din cele o sută. Dar urmează şi al treilea.
Nevastă-mea, mută de admiraţie, cucăie de multişor. Eu n-am acest noroc. Sînt ţinut permanent în stare de trezie. Poeziile sînt atît de cretine, încît îmi transmit o nelinişte şi încordare cu totul neobişnuite. Ba şi mai mult, cînd credeam că madam Burlan e gata să caleze, ca un motor subturat, o aud:
- Nu-i aşa, stimate domnule Conan, că-s formidabile?
Ca paralizat, uit de ţigara aprinsă care mi se consumă între buze. Arsura (şi întrebarea) sînt atît de cumplite, încît zvîrl chiştocul pe terasă. Sfîrcul de jar aterizează în blana "cîinelui rău". Jigodia începe să latre şi să urle a morţiu. Încerc s-o liniştesc, vrînd s-o iau în braţe. Dar, cînd observ că minipotaia intenţionează să-mi polueze pantalonii, o pasez doamnei Poni.
Continuînd să aştepte răspunsul solicitat, madam Poni preia javra din voleu şi-o pasează dincolo de terasă. Urletele disperate ale fiarei (frustrată de dragostea stăpînei) o trezesc pe nevastă-mea.
Acum sîntem cu toţii treji. De-a binelea. Şi trebuie să declar:
- Dragă doamnă, de ce n-aţi trimis poeziile unei reviste literare? Domeniul meu de activitate e proza. Mi-e greu să apreciez nişte versuri admirabile, pe care nu le pot însă percepe. Nu posed un organ anume pentru poezie... Pe cînd o revistă...
- Aiurea, meştere! Ce, să mă treacă la Index, cum fac ăia de la "Revista literară"? Dar am şi proză, maestre Conan! Acu vin cu ea.
Peste cîteva clipe, se înfăţişează şi proza. Două caiete obeze, de cel puţin 150 de file. Fiecare.
Soarele se grăbeşte spre asfinţit. Şi-a uzat de mult laserele arzătoare din timpul după-amiezii. Vădit indispus, îşi piteşte discul (LP) în dosul unui baraj de nori mohorîţi.
"Omega" mea arată 19:30 h.
Poni Burlan începe să manifeste primele simptome de oboseală. Se bîlbîie penibil.
- Dragii mei, parc-am obosit niţel. Continuăm după o mică pauză, în care timp vom servi un întăritor. Am nişte coniac de Segarcea 1967, formidabil. De la Silică.
O fi Sile Pipoi mare pianist de viitor, dar în materie de coniacuri îi prezic o soartă măreaţă. Doar sticla provine de le celebrele vii.
Pentru a curma orice iniţiativă de continuare a lecturii, decid să-i fac puţină conversaţie lui madam Burlan. E una din metodele mele, îndelung verificate, cu care obţin rezultate notabile.
- Prozele citite, dragă doamnă, denotă influenţa aerului de Cîmpina. Sînt pline de prospeţime...
- Trebuie să vă dezamăgesc, domnule Conan, dar n-am putut crea în condiţiile locale. Elevii mă înnebunesc. Dac-ar fi nişte copii, între 16 şi 18 ani, ar mai merge. Dar majoritatea şcolarilor mei aparţine sectorului adult, cu precădere bărbaţi. Nici o femeie nu s-a arătat interesată de Ravel, Ochi-Albi, ba chiar şi Ivanovici. Mă vizitează doar cînd vin să se informeze de întîrzierea soţilor lor. Ştiţi, sînt unii atît de pasionaţi de-o pagină de Beethoven, încît uită şi de casă, nevastă sau copii. Arta îşi are martirii ei şi la Cîmpina.
Nevastă-mea devine mai atentă cînd aude de chestia cu martirii. Mă miră. Iubeşte muzica.
Fiindcă nevastă-mea m-a privit cîş cînd am interpelat-o pe gazda noastră cu "dragă doamnă", schimb canalul şi trec pe:
- Stimată madam, Burlan, unde aţi găsit posibilitatea de-a lucra liniştită atîtea sute de pagini?
- La Colţiilupchii, în munţi! - răspunde emoţionată, din nu ştiu ce pricină, pentru ca apoi să-şi ducă mîna în dreptul inimii, lîngă sînul stîng, ceva mai sus de brîu, iar după aceea, la gură, încercînd parcă să-şi ascundă dantura aurită.
Cînd aud de Colţiilupchii, simt că mi se zbîrcesc nervii. Numele acestei localităţi sună magic, formidabil de interesant şi frumos.
- Madam Burlan - o interpelez pe profesoară -, de ce tocmai acolo?
- Pentru că locurile sînt sălbatice, izolate, pentru că sufletul meu rănit cerea răzbunare şi convalescenţă...
Halucinanta poveste ce urmează, mi-o înfăţişează într-o lumină nouă pe distinsa mea colegă de litere.
Provenind dintr-o regiune submontană, de la Suceava, tînjea permanent după munte, după aerul pur al înălţimilor.
Tatăl prozatoarei şi poetesei, actualmente puţin răposat, deşi era unul din cei mai înzestraţi farmacişti ai oraşului, preferase să contracteze o ciroză, decît să supravieţuiască nefericirii unicei sale copile. Abuzînd de alcooluri casnice locale, precum şi de spirtul din dotaţia farmaciei, emigrase spre ceruri destul de rapid.
Asta, mai ales, după ce tînăra copilă abandonase casa părintească, dar şi localitatea, în tovărăşia unui muzician, dirijor de mare viitor, salariat al casei de cultură. Dirijorul, însă, şi-a consumat viitorul, a trădat muzica şi pe pasionata Poni.
Infidelul dirijează acuma un important sector al comerţului de stat, fiind inspector de piaţă.
Şi, uite-aşa, sedusă şi abandonată, fragila Poni şi-a găsit, distrusă de durere, mîngîierea în artă. Nu în muzică, ci în literatură. Şi-anume, la Colţiilupchii.
Sentimental, dominat de natura mea generoasă, mai încerc obţinerea unui supliment de informaţii:
- Dragă doamnă Poni! - dar imediat rectific (şi încă de urgenţă), sesizînd reacţia nevestei personale. Dragă madam Burlan, e mare localitatea asta? Nu v-a fost urît, singurică şi neajutată de nimeni?
- N-aş zice că-i chiar o localitate. Casele sînt răsfirate pe dealuri. Şase văi şi şase coline. Parc-ai fi pe altă lume. Însă oamenii-s interesanţi, săritori. Există şi intelectuali... Un bătrîn vrăjitor, ieşit parcă dintr-un roman de Edgar Wallace Poe, şi-un dentist nemaipomenit, o cimotie de-a sa care mi-a îmbrăcat toţi dinţii în aur special, făcut de el. În fiecare dimineaţă, trebuie să-i frec cu pasta de lustruit... marca "Sidol"...
Îmi zic: neapărat trebuie să prospectez locul cu pricina. S-ar putea să-mi găsesc tocmai aici sălaşul atît de mult visat. Oaza mea de linişte.
Madam Burlan se dovedeşte extrem de amabilă. Ne oferă dormitorul ei. Întrucît aici se află şi pianul, şi încă nu s-a înnoptat corespunzător, sîntem condamnaţi să asistăm terifiaţi la două ore de lecţii. Cu elevii de la cursul seral, abia ieşiţi de la slujbe.
Agreabilă fiinţă, totuşi, şi profesoara asta. Ca să ne adoarmă, ne cîntă o barcarolă de Schumann. După care, constatînd intrigată că nu reuşim să aţipim, ne oferă, în supliment, "Für Elise" de Beethoven. Dar fără vreun rezultat notabil. Drept care urmează: "Rapsodia a 2-a" de Lizst, "Moment muzical" de Schubert, "Dansul săbiilor", în transcripţie pentru pian, de Aram Haciaturian.
În mîngîietoarele şi asurzitoarele lor sunete, reuşim să pătrundem într-o zonă învecinată cu semitrezia. Dar şi cu demenţa.
Din cînd în cînd mă extrag, dificultos, din coşmarurile ce-mi mobilizează pseudosomnul, privesc la ceas, după care mă scufund iarăşi în tenebrele de sub plapumă. Deşi am de-a face cu-o plapumă serioasă şi autentică (de lînă, minimum 10 kile), acordurile placate pregnant de infatigabila Poni Burlan străbat şi aici, zgîlţîindu-mă cu dramatica interpretare a furibundei artiste.
Abia spre ziuă adoarme şi ea, cu fruntea zobită pe claviatura pianului. Nici că se putea mai frumos şi mai adecvat. Cu atît mai mult, cu cît nici nu avea alt culcuş.
Pe la 9:30 h, după absorbirea cu sughiţuri a ceaiului de sunătoare oferit de graţioasa noastră gazdă, ne luăm rămas bun.
După ce-i dăruiesc stiloul meu ("Kaweko"), după ce mă angajez să citesc personal, fiind un vizual, cele cinci caiete pe care mi le încredinţează spre lecturare (dar şi pentru a mă îngriji de dactilografierea lor), urmînd ca apoi să le recomand mai multor edituri, abia atunci reuşesc să scap din ghearele muzicale ale freneticei Poni Burlan.
După ce-o depun pe nevastă-mea la autogara din Cîmpina, despărţindu-ne într-o atmosferă corespunzătoare, demarez cu cea mai mare viteză spre cel mai apropiat restaurant. Dacă nu gust ceva mai acătării, mă paşte primejdia de-a fi victima unui grav şoc hipoglicemic.
Iar, apoi, mă voi înscrie pe cea mai fantastică orbită, luîndu-mi zborul spre Colţiilupchii. Mai ales că şi Penke se arătase cucerită de liniştea de-acolo, luînd de bune cele afirmate de distinsa pianistă.
(va urma)