Chiar de la primele contactări pe care le realizez cu autohtonii, unii din ei situaţi chiar şi-n afara vetrei de sat, constat, spre dezolarea mea, o totală absenţă de interes. Nimeni nu se-nghesuie la găzduirea unui scriitor. Şi încă, bucureştean.
- Tovarăşu creator - îmi declară trombonistic, uimindu-mă, un aborigen flegmatic, în timp ce trage disperat, ca un aspirator, dar fără rezultate vizibile, dintr-un "Carpaţi" mototolit, dar cu filtru -, ştim noi, ăştia de la ţară, ce-i aia un scriitor. Nepoată-mea, Geta, lucrează la Casele de creaţie de la Sinaia-Cumpătu, chiar la cantina artiştilor. Avem şi cărţi. Destule. C-altminteri ne punem rău cu nea Lae al lui Parşoalea, gestionarul de la cooperativă. Ne mai trebuie şi nouă un sac de ciment sau ceva la tablă.
- Mă bucur că citiţi... Pentru dumneavoastră scriem!
Entuziasm prea rapid. Căci flegmaticul continuă să-şi ducă munca de lămurire:
- Vă priveşte-n personal, tovarăşu creator! Eu n-am zis că le şi citesc... Mă roagă frumos cumătrul Lae al lui Parşoalea să iau o carte... o iau, că de unde să aflu eu cum se lucrează "Hibrizii porumbului"? Şi încă, în opt sute de pagini! Noi, pe-aici, avem numai livezi. Porumb cumpărăm în tîrg, la Breaza... Şi cum îl băgăm la magazie, mucegăieşte mai înainte de-a-l duce la moară... Prinde mucegai, fără nici o pricină, aşa, din senin. Mare belea pe capul nostru. Om fi avînd şi noi păcate, că oameni sîntem... dar nu pricepem ce se-ntîmplă... Aşa că, tovarăşu creator, numai de scriitori în gazdă nu ne arde... Se petrec în cătunul nostru fapte de taină, nu le dăm de capăt şi sîntem tare necăjiţi... Noaptea ni se fură vitele din bătătură şi nu le găsim decît după cîteva zile... Bineînţeles, cu ajutorul bătrînului... Că toate le ştie!
Grăsuna de cumătră, cu nişte dinţi de aur lejer cocliţi, pe care încerc s-o cîştig pentru cauza literaturii publicistice, avertizînd-o că-s ziarist, după ce nu-i deloc impresionată, îmi mai şi reduce speranţele:
- Multe ziare trebuie să mai vinzi tălică, tovarăşu, de-ai adunat bani de maşină. O fi ea mititică, dar văd că te-ncape! Şi costă, nu?
Deoarece constat că ziariştii nu-s la preţ, îi dezvălui cumetrei cealaltă latură a complexei mele personalităţi artistice:
- Sînt scriitor...
- Ca şi bărbatu-meu? Nemaipomenit! Pesemne că la vreo gară mai mare...
- Ce scrie soţul matale? Şi de ce la gară? - Păi, e scriitor de vagoane! La Cîmpina. Că n-oi fi vrînd să le scrie din mersul trenului!
- Eu scriu cărţi. Şi nu la gară. Am nevoie de linişte, de-aia caut o gazdă pe-aici, fiindcă lucrez la un roman...
- Nemaivăzut! Ca şi bărbatu-meu...
- Are un roman în lucru?...
- Nu-i al lui! E-al lu finu Colarete, că i-a betegit o aripă şi-abia l-a luat în primire de la Braşov... Lucrează şi Durică, ăsat-i bărbatu-meu, să-i de o mînă de ajutor... Că-i hurdubaie mare, de şapte tone...
- Roman-Diesel?
- Tomnai cum ziseşi!
- Păi, eu scriu romane de citit, nu de cărat mărfuri... Şi caut liniştea, aşa cum caut pîinea cea de toate zilele...
- Pîine se mai găseşte, tovarăşe, dar linişte, aici la noi, ioc! De unde, tovarăşu? Vaca trage să moară. I-a oprit cineva laptele, prin farmece. Rage cît îi ziulica de lungă, iar noi ţipăm şi mai dihai. De necaz, Durică bea numai trăscău în lipsă de lapte. Asta-i linişte? Greu blestem s-a abătut asupra noastră, tovarăşu! De trei zile încoace, ne-a secat şi apa din fîntînă... Ce să-i dau lui Durică de băut? Că are şi el dreptate... Nici tu lapte, nici tu apă!
Şi totuşi, prea-i frumos cătunul ăsta, Colţiilupchii, ca să cedez atît de rapid.
Casa, înaintea căreia am ajuns acum, întrece orice închipuire. Înconjurată de-o livadă uriaşă, umbroasă, izolată, mi se pare locul ideal pentru scrierea romanului meu. Stăpînii gospodăriei - el, 1. 60 m ; ea, 1. 87 m pe puţin - mă examinează curioşi, cîntărindu-mă vizibil din priviri, ascultînd dezideratele unui scriitor aflat în dificultate. Bărbatul ia primul cuvîntul, chit că-i mărunţel de tot:
- Dacă judecăm după înfăţişarea dumitale, trebuie să fii mare scriitor! Baţi suta de kile, nu? Ne pare bine că-ţi place casa noastră, dar, cum să-ţi spunem, matale, avem atîtea necazuri pe capul nostru că nu ne dă inima ghes să ne mai luăm o belea pe cap. Merele putregăiesc în pom, de parcă le-a afurisit cineva. Ne-au murit şi două oi. Dimineaţa erau nevătămate, iar spre seară, ieri, s-au întoiegit din senin. Le-au fermecat duşmanii... Găinile ouă pe sponci, şi numai ouă gata clocite. Put de te trăzneşte!... Ce se întîmplă cu noi, domnule scriitor?... Umblă vorba că ne-a blestemat Naiba!... Dracu mai ştie... Şi nu ne vine să credem... Că ne-a făcut şi bine... La urma urmei, i-am dat şi-o mulţime de bani...
Începe să amurgească. Aş mai avea de întrebat pe la vreo cincizeci de case. Dar nu mai pot. Sînt obosit ca un cal de povară.
Oarecum întremat (10%), după o mică haltă de ajustare, demarez iarăşi în căutarea unei gazde. Dar nimeni nu se oferă. Unii localnici se vaietă că le-au secat fîntînile. Alţii, că-i bîntuie strigoii şi moroii. Întreg satul pare a fi pradă farmecelor şi blestemelor. E clar că nu-i ceva în regulă!
Pentru că nu mai există articolele respective de multă vreme...
Şi înclinaţia mea, niciodată dezminţită, de-a investiga permanent, aşa cum se cuvine să procedeze orice detectiv care se autorespectă, mă îndeamnă, din ce în ce mai insistent, să rămîn pe locurile astea.
Neapărat trebuie să aflu ce se întîmplă în Colţiilupchii!
Deocamdată trebuie să investighez în privinţa unui culcuş pentru noapte. Seara se apropie cu paşi repezi, venind dinspre munte.
Cînd mă înapoiez din ograda ultimilor cetăţeni interogaţi, bineînţeles cu un răspuns negativ, motorul "Bombiţei" refuză să pornească. Verific bujiile. În regulă. Verific curentul. Mă curentez. Deci este. În schimb, nu-i capacul de la Delco. Îl găsesc pe filtrul de aer. Remediez urgent. Adică îl montez la locul său normal. Şi, fără să mai stea pe gînduri, motorul porneşte. La sfert! Cine mi-a umblat la motor? Încă o enigmă...
În vreme ce-mi astîmpăr nervii cu-o cană de cafea fierbinte, servită din termos, remarc la cîteva sute de metri o construcţie bizară. Cred că-i o moară de apă. Întocmită din bîrne, aşa cum se obişnuia în vechime. Şi toutuşi, suficient de prezentabilă. Degajă un farmec neobişnuit, o poezie stranie care-mi determină cordul să ticăie alandala. Oare Zola nu lucrase, şi el, într-o moară? Zola sau Daudet, că nu mai ţin bine minte. Dar n-are importanţă. Amîndoi au fost scriitori, ca şi mine. Îndeajuns de valabili!
După ce proptesc zdravăn "Bombiţa", nu numai cu frîna de mînă, ci şi cu un bolovan cules de pe marginea şoselei, accelerez grăbit şi pedestru în direcţia morii.
Străbat livada care înconjoară ciudata construcţie. Parfumul fînului cosit mă îmbată, făcîndu-mă să depistez serioase deteriorări în sistemul meu neuro-afectiv.
Dar moara părăsită m-a cucerit. Cuprins de-o inexplicabilă şi dulce febră, dau ocol înjghebării. De-aproape, moara se dovedeşte mult mai impresionantă. Şi, ca o culme, spatele morii e prevăzut cu-o tindă în dosul căreia bănuiesc şi-o odaie de locuit.
Bîrnele sînt învechite şi înnegrite de vreme. Pe ici, pe colo mai atîrnă o scîndură, cîte-o ţambră desprinsă din cuie. După ce urc pe podeaua tindei, sub care curge un pîrîu mititel, mă conving de soliditatea ei. Dacă suportă personalitatea subsemnatului, înseamnă că-i e dat să mai dăinuie mult timp. Privesc apele gîrlei. Limpezi şi albastre ca perlanul. Susură încîntător, răsplătindu-mă pentru toate amăgirile îndurate în cursul zilei.
Priveliştea ce se prezintă ochilor, văzută din tindă, e de basm. Aici mi-aş dori să-mbătrînesc şi să mor. Cît mai tîrziu, desigur.
Pînă atunci, pornesc în goană spre "Bombiţa". Trebuie să aflu neapărat a cui e moara. Poate-l conving pe proprietar să mi-o închirieze.
La prima casă întîlnită în drum, primesc şi adresa acestuia.
- Mergeţi la Naiba!
Surpins de manifestarea cetăţeanului, destul de nepoliticoasă, cer un supliment de informaţii:
- Cu ce te-am supărat, bădie, de mă trimeţi la Naiba? Sînt împotriva practicilor mistice, ateu convins şi nu ţin să intru în relaţii directe cu reprezentanţii iadului. Hai să ne lăsăm de glume! Te-am rugat să-mi spui cine-i stăpînul morii...
- Păi, v-am spus! "Moara dintr-un dud" e-a lui Naiba!
- Nu din dud, fratele meu! Mă interesează moara părăsită, de la marginea cătunului, aia din livadă!...
Nenea nu se dă bătut. Văzînd că-s cam greu de cap, cel puţin aşa îşi închipuie dînsul, neştiind cu cine are de-a face, mă prelucrează în continuare:
- E părăsită de cînd a cumpărat-o Naiba, acum vreo cincisprezece ani, dacă nu şi mai mult. Noi aşa îi spunem, "moara din dud", fiindc-a fost înjghebată numai din bîrne de dud. De ce Dumnezeu o fi cumpărat-o Naiba, asta numai Dumnezeu o ştie! De-atunci, moara nu mai lucrează şi ne ducem să măcinăm la Cuţele sau la Galiţa.
După cum mă lămureşte binevoitorul autohton, domnul Naiba, că aşa-l cheamă, locuieşte la dracu-n praznic, la cealaltă hotarniţă a cătunului. În vreme ce poluăm atmosfera cu cîte un Snagov (oferit de subsemnatul), capăt toate detaliile necesare pentru a răzbi la domiciliul respectivului.
- Dumnezeu să te aibă în pază, bădie, că eu mă duc la Naiba!
Încîntat de jocul de cuvinte, comis cu-atîta inteligenţă, demarez ca un autentic Emerson Fittipaldi, fără să mai iau seama la zîmbetul plin de viclenie şi încîntare al "bădiei", şi încă susţinut de-o dantură aurită orbitoare.
Abia după ce mă detaşez (distanţat) de cetăţeanul cu pricina, începe să mă malaxeze acut un gînd chinuitor: de ce rînjise nenea ăla cu atîta subtext? Şi de ce-or fi avînd dinţi de aur localnicii de-aici? Întrucît prea se acumulează enigmele, amîn rezolvarea pentru runda următoare.
Întunericul mă învăluie. Farurile spintecă bezna, tăind în ea ca-n smoală topită. Ceaţa nopţii răsare din asfalt, întinzînd deasupra sleaului, pînă la altitudine de maximum 2 metri, un strat gros şi unsuros de neguri pîcloase.
Pe măsură ce înaintez în direcţia indicată de rînjitorul binevoitor, sînt nevoit să constat consistenţa din ce în ce mai vîrtoasă a ceţii. Acuma seamănă c-un ocean de lapte bătut.
Motorul "Bombiţei" toarce liniştit, iar eu devin tot mai neliniştit. Într-un perfect contratimp.
O luminiţă roşie îmi violentează retina. Nu-i o altă maşină în faţa mea, cum crezusem la început. E becul de avertizare de pe tabloul de bord. Mă anunţă că se termină benzina. Totuşi, mai am pentru vreo zece, cincisprezece kilometri.
Laptele ceţii se transformă în iaurt.
Musai să cobor din maşină. Trebuie să întreprind o recunoaştere de noapte, căci am ajuns la gradul de vizibilitate zero. Să văd unde duce şoseaua.
N-apuc să păşesc nici doi metri, că mă fixează locului un zgomot binecunoscut. Aduce a gîlgîit. Slavă Domnului, nu-i ceea ce bănuisem. Dar, sub botul "Bombiţei", spumegă apele torentului ca detergenţii într-o maşină de spălat "Alba-Lux 3". Acelaşi de azi după-amiază, cînd intrasem în Colţiilupchii.
Pentru a evita încă o baie, dar şi nocturnă, decid că-i cazul să mîi peste noapte în maşină. Chiar la malul torentului. Apă am, ceva alimente se mai găsesc.
Deci, purced la operaţiile de instalare pentru un somn adînc şi dulce.
Mîncat bine, băut bine, e momentul să trec la etapa următoare, adică "dormit bine". Pled am, puişor de pernă aşijderea, aşa că mă organizez pe plan local, în condiţiile date. Pe bancheta din spate.
Din lipsă de spaţiu vital suficient, sînt nevoit să-mi vîr picioarele pe unde pot. Unul între cele două scaune din faţă, iar celălalt, sub mine.
Apa îmi susură pe sub ferestrele "Bombiţei", iar eu visez că dorm în tinda morii. Cel puţin aşa presupun, căci prea-i frig. Dar nu mai contează, totul e s-ajung la Naiba cu bine, să-nchiriez "moara din dud". C-altminteri nu cred să mai isprăvesc vreodată romanul atît de mult dorit...
(va urma)