Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Întortocheatele căi ale exorcizării - Cazul Tanacu


Mihnea Columbeanu

20.05.2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Căile Domnului sunt nebănuite, şi adeseori El îngăduie nenorociri cutremurătoare, ca un preţ şi o cale spre izbăvirea ce va urma. De bună seamă, acelaşi lucru s-a întâmplat şi în cazul crimei de la Tanacu.

Moartea Irinei Cornici a fost un sacrificiu necesar pentru ca, prin efectele sale zguduitoare, să antreneze încetarea unei stări de fapt care de mult timp se impunea să ia sfârşit. Sunt ani de zile de când constat, cu stupoare, cum pe lângă numeroase alte acte degenerate (rapacitatea lumească faţă de bunurile însuşite samavolnic, în cârdăşie cu comuniştii, de la Biserica Greco-Catolică, monstruosul păcat al trufiei vădit prin scandalul din jurul Catedralei Mântuirii, sau diabolica prigonire a minorităţilor sexuale - ca să citez numai cele mai flagrante fapte), Biserica Ortodoxă Română se complace într-o atitudine (pasivă şi activă totodată), faţă de acest fenomen controversat şi grav al posesiunilor demonice.


"Legiune este numele meu"... oare?

Mă întreb care este nivelul de informare şi cultură al înalţilor prelaţi, din moment ce, după cum se vădeşte, habar nu au de câteva adevăruri elementare. Ca mirean, le cunosc deja de zeci de ani, şi numai fiindcă m-a preocupat problema şi m-am documentat. E admisibil ca un număr atât de mare de clerici (cu funcţii înalte, mai ales!) să ignore asemenea realităţi? S-au desfăşurat studii de milenii, s-au scris milioane de pagini în cunoştinţă de cauză, iar în ultimele două secole ştiinţele clasice şi-au adus şi ele o contribuţie însemnată întru clarificarea situaţiei.

În fine, pentru cine nu ştie - şi din păcate se pare că sunt destui! - să reiterăm esenţialul:
E o copilărie să ne imaginăm că această lume ar fi bântuită de nenumăraţi draci zburdalnici care n-au altceva de făcut decât să se încuibe în sufletele oamenilor. Adevăraţii diavoli sunt relativ puţini la număr şi destul de distanţaţi de realitatea materială. Amintindu-ne atât de "demonul perversităţii" postulat de Poe, cât şi de unele precepte elementare ale psihologiei şi ale moralei creştine (şi nu numai), înţelegem că cea mai mare parte a răului provine din propriile noastre slăbiciuni umane. Nimeni dintre cei ce repetă zilnic vorba din popor "dracu' m-a pus" nu se gândeşte măcar o clipă că l-ar avea pe Satana în el. Iar realitatea e că explicaţii similare există şi pentru cazurile extreme, asimilate posesiunii demonice.

Majoritatea covârşitoare a aşa-ziselor "posesiuni" nu sunt decât fenomene clinice (isterie, schizofrenie, paranoia, şi alte stări psihopatologice, în diverse forme, grade şi combinaţii). Se impune să precizăm că Însuşi Iisus era conştient de acest lucru, iar majoritatea exorcizărilor menţionate în Sfintele Scripturi nu erau, în fond, decât vindecări realizate de El în deplină cunoştinţă de cauză, folosindu-Şi puterile terapeutice fireşti pentru un Mesia. (Probabil că, dacă ar fi declarat adevăratele simptome şi afecţiuni, rezultatul n-ar fi fost decât o crucificare prematură!) Atât în vremurile biblice, cât şi acum, cazurile de posesiune autentică erau şi rămân extrem de rare. Există motive şi cauze aprofundate în acest sens, şi numai spaţiul ne împiedică să le expunem în amănunt.

Ca atare, se cuvine să cităm exemplul Bisericii Catolice faţă de posesiune şi exorcisme, exemplificată mai cu seamă prin practicile Ordinului Iezuiţilor.


Spirit creştin, sau sado-masochism?

În mod firesc, orice caz suspect de posesiune trebuie să înceapă prin a fi examinat riguros de specialişti laici (psihologi, psihiatri, neurologi), în cadrul unei expertize detaliate şi adeseori prelungite. Numai în momentul când simptomatologia şi/sau terapeutica medicală se vădesc depăşite de situaţie, se poate accepta ipoteza posesiunii veritabile, pentru a se proceda în consecinţă.

Expertiza metapsihică proprie acestei etape secunde este la rândul ei extrem de metodică, şi nu poate fi efectuată decât de exorcişti specializaţi, cu experienţă (desigur, cu sau fără contribuţia percepţiei extrasenzoriale, din partea exorcistului însuşi, dacă o are activată, sau dintr-a unui medium acreditat). Procedeul este complex şi comportă diverse tehnici de testare. Abia după obţinerea acestei confirmări se poate trece în sfârşit la aplicarea ritualului exorcist.

De ce atâtea complicaţii? se vor întreba unii. Dintr-un motiv foarte simplu:
Ritualul de exorcizare este extrem de sugestiv (firesc: rolul lui e acela de a învinge, prin forţă spirituală, voinţa malefică a unui demon). Ca atare, există oricând riscul ca, pe această cale, să se fortifice o impresie falsă de posesiune, sau chiar să se imprime acolo unde ea de fapt nici un exista, în conştientul sau subconştientul pacientului. Simplist spus, în cazul unei persoane nevropate sau psihopate supuse exorcismului, se prea poate ca rezultatul să nu constea decât în agravarea bolii.

Pe de altă parte, se impune să precizăm un alt aspect, relevat tot prin cazul crimei de la Tanacu.

Tocmai prin inspiraţia lor divină, ritualurile de exorcizare nu presupun niciodată elemente violente, abuzive sau agresive. Singura modalitate justificată de a folosi forţa este cea restrictivă, prin imobilizarea (fermă, dar cu menajamente!) a pacienţilor, care sub imperiul posesiunii reacţionează, de regulă, violent la adresa celor din jur sau chiar împotriva lor înşile. În rest, exorcismul constă din rugăciuni specializate, practici rituale inofensive faţă de fiinţa fizică şi spirituală a victimei, post, meditaţie, concentrare, şi aşa mai departe. Abuzurile de natura celor de la Tanacu şi din alte cazuri nu sunt decât relicve ale perioadelor obscurantiste şi dogmatice din istoria bisericii, mai cu seamă din epoca de funestă amintire a Inchiziţiei.

(Apropo, cât de degenerate sunt practicile autoflagelării, ale crucificării voluntare şi alte asemenea perversiuni sado-masochiste, atât de practicate încă în întreaga lume, şi cât de contrare Cuvântului lui Iisus, care nu aşteaptă de la noi decât pietate, smerenie, iubire de aproape şi respectarea cu credinţă a Sfintelor Taine şi a celorlalte canoane bisericeşti! Acolo avem într-adevăr de-a face cu lucrarea diavolului, sub travesti creştin.)

Aşadar, ce-am mai putea spune despre cazuri ca acelea de la Sihăstria, pe care cu consternare le-am văzut mediatizate de atâtea ori? Exorcisme cu public şi camere TV, la grămadă, oficiate improvizat, asupra unor persoane aduse în pripă de rude şi, după toate probabilităţile, bolnave psihic sau de nervi?

Ei bine, am mai putea spune ceva - un lucru extrem de grav şi relevant!


Exorcişti on air

Posesiunea demonică (reală sau aparentă), este un factor care ţine de cea mai strictă intimitate. Indiferent dacă bietul om e realmente victima unei entităţi malefice, sau doar a unei afecţiuni neuropsihice, o asemenea nenorocire nu poate face obiectul mediatizării, fie şi din simplul motiv că ţine de viaţa personală. În plus, cum bine ştim, subiecţii au manifestări oribile, groteşti, înjositoare, de care nu ei sunt vinovaţi - şi nimeni nu are dreptul să le expună public.

Pe de altă parte, forţa necuratului asupra comunităţii umane stă în mare măsură tocmai în mediatizare. Prezenţa lui în gândurile, sentimentele şi conştiinţa noastră (fie şi într-o ipostază negativă), îl fortifică: pe scurt, şi diavolul are tot interesul să-şi facă reclamă! Ca atare, mediatizarea de orice formă a posesiunilor şi exorcismelor, departe de a aduce vreun folos credinţei legitime, nu face decât să amplifice susceptibilitatea la influenţe diabolice.

Şi, desigur, există şi aspectul invers: tocmai prin faptul că se confruntă cu forţe negative atât de mari, exorcistul trebuie să se afle la un nivel cât mai apropiat de cel al sfinţeniei, ceea ce presupune obligatoriu ultima şi cea mai grea treaptă a Sfântului Ioan Scăraru: smerenia. Volens-nolens, un exorcist care se lasă privit, fotografiat, filmat în timpul slujbei, inspiră uimire, admiraţie, adoraţie chiar; praful se alege de desăvârşirea smereniei lui. Numai Mântuitorul, şi poate alţi câţiva sfinţi autentici, aflaţi deja cu mult deasupra celor Treizeci de Trepte, îşi puteau îngădui să exorcizeze în public; puritatea lor sacră intangibilă, precum şi influenţa mesianică pe care o răspândeau în jur, transformau eventualul "eveniment mediatic" într-o formă de evanghelism legitim.

Scurt pe doi: arătaţi-mi un exorcist în mass-media, şi vă voi arăta un impostor.

Din câte se ştie, Papa Ioan Paul al II-lea a oficiat numai trei exorcisme, iar asupra lor planează tăcerea. Publicul nu are cunoştinţă despre ele, iar cercetătorul interesat trebuie să facă eforturi semnificative pentru a se informa. Credeţi că e o întâmplare?


Cine, unde, când şi cum?

Se mai spune şi că al treilea exorcism al Sfântului Părinte a eşuat, ceea ce din nou este un fapt reprezentativ: adevăraţii demoni pot fi fiinţe astrale foarte puternice, şi singurii sută la sută infailibili în combaterea lor sunt sfinţii de obârşie divină, supra-umană (Iisus, Sfinţii Arhangheli, etc.) sau cei ajunşi incontestabil în acele înalte sfere (Fecioara Maria, Sfinţii Apostoli şi alţi asemenea Păstori). Altminteri, muritorii de rând, inclusiv cei mai cuvioşi dintre monahi, nu sunt decât oameni peste care Duhul Sfânt s-a pogorât în mai mică sau mai mare măsură. Chiar şi cei asupra cărora posteritatea se pronunţă prin canonizare pot fi uneori supuşi greşelii.

Şi-atunci, nu putem decât să ne întrebăm: cât de calificaţi pentru exorcizare sunt numeroşii preoţi despre a căror eventuală sfinţenie nu atestă decât mărturiile propriilor enoriaşi? Ca să nu mai vorbesc despre degeneraţii de factura lui Corogeanu, asupra cărora e destul de clar care "duh" s-a prăvălit!

Pe parcursul eforturilor mele de documentare, am consultat cândva, la începutul anilor '80, doi duhovnici: părintele ortodox Ion Teodorescu, din Bucureşti, şi părintele romano-catolic Szabo Bela, din Teiuş. Întrebându-i despre posesiunea demonică, nici unul dintre ei nu mi-a spus o vorbă în legătură cu ritualurile de exorcizare. Amândoi au insistat asupra rugăciunilor, sacramentelor şi canoanelor bisericeşti.

Ar trebui să fie clar pentru toată lumea: nu orice preot e calificat pentru a oficia exorcisme, la fel cum nu orice medic poate interveni chirurgical. Un preot de rând, pătruns desigur de Sfântul Spirit, va îndruma orice caz suspect de posesiune spre cei pregătiţi să intervină - iar din partea lui, îl va ajuta pe năpăstuit cu asistenţă duhovnicească.

În concluzie, autorităţile române, atât laice cât şi ecleziastice, sunt datoare să procedeze neîntârziat, în colaborare, la reglementarea acestor situaţii. Este firesc şi lăudabil faptul că episcopul de Huşi, PS Ioachin, a reacţionat prompt, trecându-i în rândul mirenilor pe Corogeanu şi oile (în sens panurgian, nu pastoral!) rătăcite din anturajul lui. Dar cu-o răspopire nu se face mântuire, aşa că iată câteva măsuri obligatorii:
Instituirea unui aparat de expertiză judicioasă asupra cazurilor suspecte de posesiune, implicând atât specialişti mireni, cât şi monahi.
Din partea B.O.R., eliminarea oricăror forme de ignoranţă şi desuetudine relativ la abordarea exorcizării în rândurile bisericii, trecându-se la atitudini şi metodologii moderne.
Intrarea oricărei forme de posesiune (autentică sau nu) sub incidenţa legilor privitoare la protecţia imaginii persoanei, asemenea problemelor proprii medicinii, sexualităţii, infracţionalităţii juvenile, etc., şi respectarea acestor legi de către mass-media, sub supervizarea instituţiilor abilitate în acest sens.

Atrag atenţia că se impune abordarea cât mai rapidă şi responsabilă a problemei. Pentru a pune un punct necesar de brutal: cu dracu' nu te joci!

26 iunie, 2005
Bucureşti, România

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer