Realitatea basarabeană este deosebită

Născut la Chişinău în 1974, Igor Cobileanski a absolvit în 1995 Academia de Teatru şi Film, Secţia Regie film şi TV, la Bucureşti. Filmografia sa cuprinde titlurile Murind pentru Madrid (documentar, 2000), Răsăritul bălţilor (documentar, 2000), Cînd se stinge lumina (scurtmetraj ficţiune, 2006, publicat la Editura LiterNet, pe care îl puteţi citi aici ), Saşa, Grişa şi Ion (scurtmetraj ficţiune, 2006), (Plictis) şi Inspiraţie (scurtmetraj ficţiune, 2007) şi Tache (lungmetraj ficţiune, 2008). Filmele sale au fost selectate la numeroase festivaluri de gen internaţionale, iar ca actor a jucat în filme regizate de Emil Loteanu şi David Natvilişvili. În luna aprilie 2008, Institutul Cultural Român i-a dedicat o seară de proiecţii.

Roxana Călinescu: De ce aţi ales să faceţi regie de film la Bucureşti?
Igor Cobileanski: M-am hotărît să fac regie acum 18 ani. Mai exact, în 1990. Dacă încercăm să ne amintim de timpurile respective, probabil ne vom aminti de atmosfera plină de sentiment naţional care plana peste Moldova şi România. URSS era pe cale de dispariţie, iar Moldova făcea toate eforturile pentru a scăpa de autoritatea Moscovei. Ca multi alţi români basarabeni, nu-mi imaginam o viitoare facultate în Rusia. Am ales Bucureştiul, mai bine zis Academia de Teatru şi Film, şi nu regret acest lucru. Pe atunci, aveam posibilitatea să merg şi la VGIK, dar spre norocul meu nu am făcut-o. Exact atunci VGIK-ul traversa o perioadă grea. Lipsa finanţării a transformat facultatea în una "cu bani". Colegii mei de la Moscova povestesc despre o decadenţă regretabilă a renumitei instituţii moscovite în acea vreme. În acest context, am "dat" la Bucureşti devenind cel mai tînăr student al facultăţii, aveam doar 17 ani.

R.C.: Scurtmetrajele dvs. sînt inspirate toate din realitatea basarabeană...
I.C.: Realitatea basarabeană este una deosebită. Mai bine zis, felul de a fi al oamenilor este deosebit. Descopăr şi admir o splendidă mentalitate formată la intersecţia a două culturi, cea slavă şi cea latină. Sinceritatea rusească şi cuminţenia românească, amestecate cu alte calităţi şi neajunsuri ale celor două popoare au creat un caracter uman cu un comportament social total diferit de alte zone. Subiectele mele sînt de multe ori inspirate din această realitate. Încerc doar să le universalizez, să le fac înţelese de spectatorii din afară. Şi, probabil, cochetez şi speculez în acelaşi timp, cu umorul care reiese din acţiunile sincere şi serioase ale personajelor. Pentru noi însă, acţiunile lor par deseori cel puţin absurde. Şi mai e ceva: îmi iubesc personajele, chiar şi pe cele negative, care nu prea sînt prezente fizic în filme, dar pe care le intuiesc ca fiind "în afara cadrului", undeva pe-aproape, în satul vecin.

R.C.: Unde plasaţi umorul în filmul dvs.?
I.C.: Umorul pe care îl încerc în filmele mele l-aş plasa, probabil, între acţiunile absurde, dar foarte personale, ale unor oameni şi seriozitatea lor, încrederea în reuşită şi lipsa lor de îndoială. Încerc să redau doar nişte personaje care nu sînt nici ţărani, nici orăşeni, nici ruşi, nici români, nici buni, nici răi, nici proşti, nici deştepţi.

R.C.: Aţi supărat autorităţile locale cu filmele dvs.?
I.C.: Nu pot spune că am supărat autorităţile cu filmele mele. Este adevărat însă că, într-o discuţie privată cu o autoritate publică comunistă de la noi, mi s-a reproşat: "E bine că faci film şi vrei să faci film... Dar chiar nu se poate să ne arăţi pe noi, moldovenii, şi altfel? Chiar crezi că e neapărat nevoie să scoţi la suprafaţă doar «calităţile negative»? De ce nu arăţi moldoveni frumoşi, muncitori, devotaţi ţării?". Nu am avut un răspuns pentru moment, am zis: "Mă voi gîndi". Aşa s-a născut personajul primarului din (Plictis) şi Inspiraţie.

R.C.: Ce relaţii aţi păstrat cu regizorii şi producătorii din România?
I.C.: Ca să fiu sincer, fiind la început de cale cinematografică, relaţia mea cu regizorii şi producătorii români este, deocamdată, una superficială. Cu alte cuvinte, pe mulţi dintre ei îi cunosc, iar unii dintre ei au auzit de mine... Sînt bun prieten cu Thomas Ciulei, cel care m-a ajutat să fac primul scurtmetraj, Cînd se stinge lumina. Mi-a plăcut ultimul film al lui Thomas Ciulei, Podul de flori, pentru că e un documentar autentic. Chiar dacă intuim o anumită prezenţă a regizorului pe platou şi comenzile pe care acesta le-a dat personajelor, acestea nu s-au transformat în actori, ci au rămas personaje. Peste asta, eroii lui Thomas Ciulei sînt oameni obişnuiţi, simpli, care acceptă o realitate dură, fără a se resemna. Ei rîd, muncesc, învaţă, la fel cum ar fi făcut-o şi dacă normalitatea situaţiei familiale şi financiare i-ar înconjura. Filmul e lipsit de personaje negative concrete, mai degrabă starea în care se află, timpul pe care îl trăiesc este "personajul" antagonic cu care eroii se confruntă zilnic. E un film sincer şi foarte uman.

R.C.: Cum a fost să lucraţi la primul lungmetraj pe un scenariu care nu vă aparţine? Mă refer la Tache al cărui scenariu este scris de Mara Nicolescu.
I.C.: Am fost obişnuit să iau singur deciziile legate de stilistica şi acţiunea personajelor în filmele mele. Lucrînd cu un scenariu scris de altcineva, fără să vreau a trebuit să intuiesc şi forma de expresie pe care şi-a dorit-o scenarista Mara Nicolescu, să mă pliez, dacă vreţi, pe forma pe care ea a dat-o naraţiunii. La fel am procedat şi cu celelalte segmente decizionale: producător, operator. A fost o experienţă unică, o posibilitate de a-mi impune viziunea proprie pe un material gîndit de altcineva. Spectatorul va fi cel care va decide cum a ieşit filmul.

R.C.: Din ce trăiţi? Îmi închipui că din film nu puteţi supravieţui.
I.C.: Mai filmez în timpul liber publicitate şi clipuri muzicale. Altfel, într-adevăr, nu m-aş simţi "independent". Acum lucrez la un scenariu de lungmetraj împreună cu scriitorul Petru Cimpoeşu. Simion Liftnicul va fi un film pe care-l văd extrem de poetic şi de realist. Un film cu umor şi tragism, dragoste şi prostie, sinceritate şi probleme existenţiale. Romanul e excelent, greu de dramatizat, dar important este că ştiu că va ieşi un film demn de a fi vizionat. Mai am şi altele de făcut, dar despre ele voi vorbi la timpul lor.


(Interviul preluat din Dilema veche, mai 2008)