Poezie - Ziua 3: România - Franţa

Poezia,
cînd sub ţeastă îşi bubuie
singurătatea putrezită a fiecărei dimineţi.
La etajul 5 al unui bloc
dintr-un celebru cartier proletar
poezia îşi reface instinctul migrator
al păsărilor mici, cenuşii.
Cîtă iubire
"Cînd toate ne pleacă?
Toate ne lasă?"
(şi era o vreme a cireşelor şi a iederii)
Ce fel de moarte
în obrăznicia ta iepurească
te-a însoţit în anii din urmă,
o, biată spaimă a ţărînei!
Poezia,
cînd sub ţeastă miraculos
te înfrupţi din tine însăţi.
Şi este o vreme a îngheţului şi a rîtului,
a biciului care-ţi plesneşte obrazul
şi a porcilor mici, cenuşii.



... aici rîurile nu mai au nume - Tărîmul îşi caută încă lumina - Nici o veste de la străbuni


Ne-am oprit în locul acesta - Semănăm unii cu ceilalţi fără să ne cunoaşte - Povestim amintiri de război - Rănile noastre nu sînt la fel, rănile noastre se vindecă - Nu sîntem singuri


Ne aflăm într-o ţară de gheaţă


Cu fiecare pas priveliştea se-ntrerupe - Toamna primeşte semne de rămas-bun - Apoi adormim de tristeţe
Aici rîurile îşi pierd pînă şi numele - Ne scăldăm într-un aşternut de apă fără nume - Uităm să trăim - Sîntem singuri...

(Traducere din limba franceză de Luiza Palanciuc)