Dansul pe care mi-l doresc eu: Poezie şi matematica. Precizie şi fluiditate.
Materie cenuşie combinată cu energia neagră a cosmosului. Geometrie şi sintaxă. Joc de Unghiuri. Curbe descrise de genunchi, de coate, torsuri întoarse, zvârcoliri angulare, planuri întretăiate... Picioare de păianjen, braţe de gât de lebădă şi de trompă de elefant.
Ceea ce hazardul jocului provoacă pe stadion, să se întâmple în dans ca fiind o arhitectură dinamică, voită dinadins. Construită. Pas cu pas. Salt cu salt. Spirală cu spirală. La orice zvâcnire a minţii. La fiece exaltare a corpului.
România - Franţa: În Franţa am dansat aproape peste tot. Cu compania mea franceză. Chiar şi în oraşe foarte mici, pe străzi, vara, în sate, pe scene improvizate.
Un câmp în Vest, în Bretania. Un inspector al Ministerului Culturii al Franţei în vacanţă. Căldură mare. Pe un drum de câmp se întâlneşte cu un ţăran (francez!). Din vorbă în vorbă acesta îi spune inspectorului că în ajun tocmai asistase la un spectacol (care l-a emoţionat) al lui Gigi Căciuleanu. Pronunţându-mi în mod corect numele (care de obicei fracturează limba majorităţii francezilor), aproape fără să mi-l stâlcească. Impresionat inspectorul îmi relatează episodul. Emoţionat şi eu, la rândul meu. Mai mult decât atât. Impactat. Fiind cel mai minunat omagiu pe care l-am putut primi în cadrul meciului amical al unui Român cu Franţa.
Olanda - Italia: Dacă ar fi să considerăm că Ţările de Jos ale corpului sunt picioarele am putea spune că se asistă la meciul: "Picioarele" versus "Cizma". Cu balonul la italieni (Sicilia). Pe de altă parte, dacă ne imaginam Europa ca fiind un corp uman, cu gamba dreaptă înfiptă în cizmă, genunchiul celuilalt picior ridicat ar fi pe undeva în Olanda. Imagine a fotbalistului dând un şut foarte sus. Sau cel al dansatoarei de Can-Can ridicând piciorul la verticală ca sa-şi dea fustele la o parte de pe rotulă.
(Gigi la Aix en Provence, în cadrul Danse dans la rue)
'Zburături'. 'Plutiri' în afara oricărei logici. Evadarea din orizontala podelei, din legile atracţiei universale.
Le cer dansatorilor ceea ce fac şi fotbaliştii pe teren (cu toate că fără să o ştie şi în cu totul alt scop): să se 'de-satelizeze'. Să se smulgă de pe orbita logicii comune, cea a posibilului, a pre-conceputului. Să se descotorosească de rutină. De comodul coregrafiei. Căzăturile să devină zboruri, piedicile să se transforme în trampoline, orizontala să se atingă doar din când în când, tangenţial. Din întâmplare nu din necesitate. Reechilibrarea fiind mai interesanta decât echilibrul. Recuperarea "in extremis" mai interesantă decât execuţia corectă. Compensarea mai coregrafică decât structura premeditată.
(Carola Alvear şi Cristian Contreras în Paris-Santiago de Gigi Căciuleanu - Ballet Nacional Chileno)