Două moduri, aceeaşi umanitate - Ziua 4: Spania - Rusia

Primul meci din Grupa D reproduce finala primei ediţii a Campionatului European, din 1964. Pentru a respecta acest scurtissim palmares, vom alege câte doi cineaşti din fiecare ţară, corespunzând anilor '60, respectiv prezentului: regizorii Juan Antonio Bardem şi Pedro Almodovar, pe de o parte, actorul Innokenti Smoktunovsky şi regizorul Andrei Konchalovsky pe de alta. Desigur, primul reflex mental duce de la Rusia la Tarkovski. Dar Rusia va mai juca, e timp pentru a-i rezerva acestuia spaţiul cuvenit.

Bardem e, deja, un nume peren, în spaţiul filmului spaniol. Generaţiile prezentului se gândesc la actorul Javier Bardem, cel mai tânăr membru al familiei. Să ne oprim la La ora cinci după amiaza, făcut în 1961 şi ajuns la noi în 1965. Văzusem, până atunci, doar Calle mayor, o dramă de provincie, caligrafiată cu fineţe, eram curios, am ieşit satisfăcut. Era primul film despre o coridă, nu-l citisem pe Hemingway, nu împărtăşeam reticenţa pudibondă a mai multor călători români, altfel cu l'usage du monde, precum Ioan Chirilă, faţă de tauromachie, nici inocent nu eram, ştiam ce-i aia. Mi s-a părut portretizată cu naturaleţe lucidă şi calmă. O vreme îi confundam, frizând lapsusul, pe Bardem cu Buñuel, ceea ce ar fi grav, dacă aş lua confuzia în serios. Până la urmă pot zice ca filmul ăsta a fost cea mai puţin violentă poveste cu tauri pe care am întâlnit-o, dar cu tensiunea cea mai difuză şi greu de împrăştiat. Asta îmi pare a fi marca de personalitate a cineastului spaniol.

"Replica" o dă un actor rus, din perioada sovietică, reprezentativ, cu o personalitate accentuată. Siberian de origine, cu o filmografie bogată, aproape o sută de filme, un final de carieră în fortissimo, trei filme în anul în care a murit de inimă (1994) şi unul postum, Innokenti Smoktunovsky nu e un monstru sacru, sintagma e prea tocită, ci un colos, o statuie de marmură vie. Pentru a ajunge la al său emblematic Gamlet, apărut în chiar anul primei finale de campionat european, Spania - URSS, care ne ritmează balada memoriei, trebuie să trecem, neapărat, pe la Nouă zile dintr-un an. Unde împarte onoarea de-a fi protagonist cu Alexei Batalov, contemporanul şi, mai mult sau mai puţin, rivalul său. Păstrând absolut toate proporţiile, e ca şi cum ar fi jucat în acelaşi film Zbygniew Czybulski şi Daniel Olbrichtzki. Distribuţie inspirată, personajele celor doi juni primi fiind purtătorii unor mentalităţi complementare, în mediul ştiinţific. E drama fizicienilor şi o dovadă că se poate face o poveste captivantă pentru marele public fără ca acesta să aibă cele mai vagi noţiuni din lumea zugrăvită pe ecran, deoarece totul are o bază umană şi o poveste, oricât de abstractă, se poate reduce la planul uman. Personajele lui Smoktunovsky şi Batalov (întrebaţi bunicii dacă şi-l mai aduc aminte din Zboară cocorii, cu frumoasa Tatyana Samoylova) se contrazic asupra naturii unui fenomen cercetat în acceleratorul de particule de la Dubna. Dacă ar fi fost termonuclear, ar fi însemnat primul pas pe drumul celei mai bogate surse terestre de energie, identică cu cea născută în Soare... Dar, nu era. Eroul individualist e învins, dar filmul reuşeşte performanţa, greu de imaginat cu mintea de acum, de a evita să fie tezist. Graţie scenariului subtil dozat, graţie abilităţii regizorale, dar mai ales graţie umanităţii masive, pe care Smoktunovsky a dăruit-o (nu spun "a împrumutat-o!") tuturor personajelor sale. Mă aştept să fiu întrebat dacă filmul m-ar fi impresionat la fel de mult de eram student la geografie, sau la mecanică agricolă. Întrebare falsă, câtă vreme a impresionat, cum spuneam, un public de cea mai largă condiţie.

Aşa ajungem la Hamlet. Disertaţia asupra nesfârşitei diversităţi de unghiuri de abordare a piesei shakespeariene nu are ce căuta într-o avancronică cinematografică la un meci de fotbal. Nu-l voi cita pe Carl Sandburg, nu-l voi pune pe Smoktunovsky în relaţie nici cu sir Lawrence Olivier, nici cu Scott Campbell. Ci voi revedea, pentru surferii LiterNet.ro, cu ochii închişi, filmul lui Kozyntsev. Dacă distinsul actor britanic oferă o partitură academică, blondul şi masivul actor rus ascunde, sub masca statuară şi rostirea ex cathedra un gest de gravitate şi de sinceritate lipsită de îngăduinţă, abia schiţat în rolul fizicianului nuclearist Kulikov: coborârea curajoasă, pe scara în spirală a introspecţiei deghizate în simularea tactică a nebuniei, în adâncul tenebrelor umane. Rolul lui Smoktunovsky, rememorat cu experienţa de acum, e o eboşă a personajului lui Joseph Conrad, întruchipat de Marlon Brando în Apocalypse Now. Iarăşi păstrând absolut toate proporţiile. Sigur că secvenţele cu stafia şi cu Ofelia sunt mai spectaculare, şi chiar mai impresionante, dar partitura actorului nostru e scrisă mai adânc. Greu de decelat contribuţia regizorului din acestmixtum compositum, dar rezultatul se decontează pe numele actorului.

Fotbalul şi cinematografia în Spania prilejuiesc un interesant exerciţiu de istorii paralele. Ambele au reflectat concurenţa între Catalunia pe de o parte, Castilia şi Aragonul pe de alta. Primul club de fotbal din Spania a fost înfiinţat în 1889, - FC Barcelona, iar în 1902 Real Madrid. Barcelona a întrecut Madridul şi în a organiza prima proiecţie de filme din Spania, în mai 1895, în 1896 se proiectau filmele lui Lumière, iar în 1897 apăreau primele secvenţe filmate atestate de sorginte spaniolă. Specialiştii mai discută dacă primele imagini sunt cele ale ieşirii credincioşilor de la mesa din catedrala Zaragozei, ale portului din Barcelona sau, de ce nu... sosirea unui tren în gară la Segorbe. Insolit paralelism cu istoria oficială a cinematografului...

Un singur nume este asociat automat cu filmul spaniol de astăzi - Pedro Almodovar. De fapt se poate spune că cinematografia spaniolă se împarte în două - Almodovar şi restul. Combinaţia sa de melodramă populara şi humor duios, jocurile sale de culoare şi muzica, modul în care îşi alătură actorii şi-i integrează în actul creaţiei face din fiecare vizionare a unui film al său o experienţă de viaţă. Şi de moarte, aş putea spune, căci tema morţii, care transcende realitatea, este proeminentă în filmele sale, la fel ca tema dragostei, care transcende identitatea personajelor. În lumea lui Pedro Almodovar nici moartea, nici nepotrivirile de sex, vârstă sau înfăţişarea nu pot fi stavilă dragostei. O lume fantastică, dar în primul rând umană.

Filmele sale au ceva foarte spaniol, filme ca Todo sobre mi madre, Hable con ella, sau Volver nu se pot petrece altundeva decât în Spania şi rezistă oricărei tentative de remake, dar, în acelaşi timp, abordarea conflictelor umane cu conotaţii sexuale, care ar părea şocante în filmele oricărui alt creator, are o nuanţă atât de personală, humorul, duioşia şi solidaritatea umană a creatorului faţă de personajele sale sunt atât de unice, încât nu le pot găsi altă denumire decât almodovariene. Dacă cinematografia spaniolă s-ar reduce doar la Almodovar, ea tot ar fi una dintre cele mai intens umane ale planetei.

Cu fraţii Mihalkov - Konchalovsky s-a întâmplat ceva ce ilustrează una din legile lui Mendel. Călugărul ceh Hrehor Mendel, cel despre care, la vremea lui Gamlet şi a finalei europene Spania - URSS eram învăţaţi că e idealist antiştiinţific. O despărţire biografică emblematică şi elocventă. Fii ai unui poet comunist, autorul versurilor imnului sovietic, recuperat, iată, de noua Rusie şi nepoţi ai unui pictor rus, au ales amândoi meseria de regizor de film, dar şi-au împărţit... frăţeşte numele. O să îndrăznesc a nuanţa. Nu precizând cine ce nume a ales, ci cine la ce nume a renunţat. Nikita a renunţat la numele bunicului pictor, Andrei a renunţat la numele tatălui poet comunist. Nikita a rămas să ajute Rusia să-şi regăsească, şi pe plan artistic, vocea de mare putere şi chiar i s-a alăturat lui Gorbaciov şi de curând lui Putin, Andrei a emigrat în Statele Unite. Filmele lui Nikita sunt în general mai consistente. Dar Andrei e cel care a făcut Siberiada, deşi dincolo face filme comerciale. Nu toate. Nikita a făcut unul din cele mai autentice filme ruseşti, dincolo de culoarea epocilor, cu o profundă înţelegere a sufletului abisal rus, Piesă neterminată pentru pianină mecanică, după Cehov, Andrei a făcut şi el Unchiul Vania, onest, sacrificându-şi voluntar personalitatea pentru a pune în valoare piesa şi dramaturgul, adică tot maica Rossyia şi a coscenarizat Andrei Rubliov, alături de genialul creator.

Şi totuşi, pentru mine, cel mai important film al lui Nikita Mikhalkov şi, deşi nu e defel înrudit cu filmografia lui Andrei Konchalovsky, cel mai important film al ambilor este Urga. Făcut în 1991. Ce se mai întâmpla pe atunci, în lume şi în Rusia? Păaaai, războiul din golf, apoi, daaaa, puciul de la Moscova. Oare filmul lui Nikita să fi fost terminat înainte, sau după? Hopaaaa!. A fost proiectat anul următor, în... Statele Unite. Nikita? În Statele Unite? Iac-aşa. Filmul povesteşte tribulaţiile unei familii de chinezi nomazi, de etnie mongolă. Care şed în cort, între holde, dar îşi cumpără televizor color de dincolo de graniţă, din Rusia. Unde se găsesc de toate. Chiar şi prezervative. Pe care nevasta eroului, care în pregeneric o cam aleargă prin cele holde, dar, deh, e mai citită, i le comandă în orăşelul siberian de graniţă. Eroul nu-şi leapădă puritatea şi, timid, nu îndrăzneşte să ceară prezervativele la farmacie. Abia după o nouă partidă de alergătură prin holdele vălurite de vânt, aflăm ce e Urga. Pur şi simplu un par, ca un arac de fasole, care, înfipt în pământ, se vede de departe, din holdele vălurite. Şi care, în strămoşescul limbaj nonverbal al poporului nomad e echivalent cu cartonaşul găurit agăţat de clanţa uşii camerei de hotel. Ca urmare, în secvenţa imediat următoare, care e şi cea finală, mai aflăm ceva: toată povestea ne fusese spusă, molcom, de urmaşul născut în urma alergăturii prin lan, în urma timidităţii de a cumpăra prezervative de la farmacia orăşelului rusesc de graniţă şi, nu în ultimul rând, în urma interpretării corecte şi decente a semnificaţiei urgăi. Ultima replică are duritatea finalului din Un om pentru eternitate, în care aflasem că Thomas Morus murise fără să fi şoptit secretul bolii venerice, nevindecabilă pe atunci, pe care regele Henry ar fi luat-o de la frumoasa Ann Boleyn: Peisajul colinar îşi pierde holdele, devine un hibrid între pustiu şi haldă de steril, iar povestitorul însăilează, alene, că anul ăsta vrea să călătorească în America. Să vadă... japonezi.

De ce a plecat Andrei Konchalovsky să facă mai ales filme comerciale, de ce a continuat Nikita Mikhalkov să susţină liderii Rusiei, proporţional cu forţa acestora, după ce a făcut aşa un film de capăt de lume, asta ţine de misterul, etern şi fascinant, al sufletului rus. Şi nu cred că din meciul Rusiei cu Spania o să aflăm.