Singurătatea dansatorului de cursă lungă - Ziua 5: Cehia - Portugalia / Elveţia - Turcia

Să fie oare SINGURĂTATEA fiecăruia adevăratul Motor al reuşitei unui grup?

Singurătatea dansatorului de cursă lungă. Cea a jucătorului la lovitura de colţ. Cea a portarului. Cea a dansatorului la poarta imposibilului. Singurătatea căpitanului în faţa drumurilor care se bifurcă. Şi asta când te aştepţi mai puţin.

Singurătatea celui care nu dispune decât o infimă fracţiune de secundă pentru a lua o decizie capitală. Al dracului de singur când e să o ia. Şi dacă nu e cea bună, singurul pe care îl ia naiba.

Cehia: Praga noaptea. După spectacol nu-i chip să adorm. Ies. Umblu. Umbra îmi dănţuieşte pe uliţele care se scurg din ceaţă. Singura realitate: cea a valului alburiu care, prelingându-se, linge caldarâmul. Şi pe furiş, rece, mă mângâie.
Scurgere logică fără marcaj de hotare. La fel de logică precum faţa ascunsă a lunii pline, care îşi justifică existenţa doar cu faptul că cea vizibilă face să vibreze pe dinăuntru corpul posedat al somnambului.
Luna şi ea dansează de una singură. Minge palidă jucată de nori.
Aşteptând dimineaţa. Tremurând ca îngheţul la venirea primăverii.

Portugalia: Conferinţă de presă la Lisabona. Nimeni altul din trupă nu s-a trezit. Am făcut toţi greşeala să ne culcăm o dată coborâţi din avion după nu ştiu câte ore cât durase traversarea din America de Sud.
Singur, înfrunt jurnaliştii.

Elveţia: Lausanne. Dau un curs participanţilor la prea-fericit-bine-cunoscutul Concurs Internaţional de Dans, axat pe dans clasic. E prima oară când se face un alt curs decât cel academic. Eu, excitat la culme. Copiii absenţi total, cu un ochi la "făina" variaţiei academice care îi aşteaptă (Damoclică) seara şi cu celălalt la "slănina" maeştrilor lor respectivi care îmi pândesc iritaţi cursul, aşteptându-i (crocodilic) la lucru "serios".
Mă simt mai singur ca oricând. Atunci închid ochii. Fac abstracţie de toţi şi toate. Şi dansez. Eu cu mine. Doar pentru mine...

Turcia: Istambul. Dau cursul pe acoperişul hotelului. În plin soare. Seara suntem toţi cu temperatură din cauza insolaţiei. Îmi dansez solo-ul. Interminabil. Boldul proiectorului mă arde. Mă străpunge ca pe un gândac în insectar.
Ca prin ceaţa febrei, aplauze.
Eu, singur, cu febra mea...

Teribila singurătate a dansatorului. Cea a sportivului de înalt nivel. În sânul oricărei companii, al oricărei echipe, revendic egoismul fiecăruia dintre membri. Egocentrismul artistului, nu numai necesar, indispensabil supravieţuirii. Egoismul şi egocentrismul dansatorului, cel al jucătorului care nu SE are decât pe EL, şi numai pe EL, în momentele cruciale. În momentele "adevărului". Acele interminabile clipe în care totul, TOTUL, depinde de intuiţia SA, de meşteşugul SĂU, de iuţeala SA, de viteza cu care EL sau EA este apt să rezolve situaţia cea mai încrâncenată, să dezlege nodul cel mai încâlcit cu care îi e dat să SE înfrunte. Ca să-l învingă pe adversarul SĂU cel mai nemilos: EL însuşi.