Artă contemporană - Ziua 6: Croaţia - Germania

Confruntarea de astăzi dintre Germania şi Croaţia îmi dă prilejul de a activa o excepţie a regulii: nu voi mai vorbi de această dată despre artişti şi proiectele acestora, ci despre structuri care permit manifestarea lor.

Pe 21 martie 2002, guvernul federal german punea bazele Fundaţiei Culturale a Federaţiei Germane (Kulturstiftung des Bundes), stabilindu-i un cuantum de contribuţie anual de 35 de milioane de euro. Sarcina fundaţiei este aceea de a sprijini programe şi proiecte culturale inovative care abordează probleme sociale la un nivel internaţional, promovînd schimbul cultural şi cooperarea transnaţională. În cadrul programului pentru Europa Centrală şi de Est, Fundaţia a iniţiat proiectul relations, care şi-a propus încă de la început activarea unei alianţe de curatori, artişti, teoreticieni, autori şi cercetători în domeniul ştiinţelor sociale din ţările Europei de Est şi Germania. Scopul relations a fost acela de a formula termenii unei viziuni transnaţionale din perspectiva unor "celule de rezistenţă" - cu alte cuvinte, proiecte şi iniţiative culturale care aveau stabilite deja reţele regionale semnificative în contexte specifice, articulînd într-un tot unitar asemenea domenii diferite precum arta, viaţa de zi cu zi, cercetarea în cîmpul social, politica şi istoria. Din punctul de vedere al istoriei recente a regiunii avute în vedere, marea provocare a fost aceea de a depăşi prin mijloacele oferite de cultură atitudinile naţionalist-izolaţioniste, concentrîndu-se asupra proceselor tranziţiei sociale. În acelaşi timp, relations s-a văzut pe sine ca un pionier al unei viziuni largi a ceea ce înseamnă integrare europeană, depăşind îngusta perspectivă economică, argumentînd pentru o perspectivă unde cultura şi politica îşi dau mîna într-o zonă comună, al cărei rezultat este constituirea unei sfere publice europene.

La propunerea unor actori locali, relations a sprijinit pe termen mediu asemenea proiecte precum: emisiunea TV de iniţiere în arta contemporană Alte Arte (Chişinău, Republica Moldova), proiectele culturale De/construction of Monument (Bosnia-Herţegovina), East Art Map (Ljubljana, Slovenia), Missing Identity (Kosovo), Re:form (Polonia), Visual Seminar (Sofia, Bulgaria) şi Zagreb - Cultural Kapital of Europe 3000 (Zagreb, Croatia), precum şi proiectul internaţional de film Generation. Totuşi, ceea ce mi s-a părut crucial în abordarea relations a fost efortul de a implica în proiect şi factorii de decizie instituţionali din fiecare dintre ţările implicate: guverne şi ministere, universităţi şi centre de cercetare, reviste şi fanzine, fundaţii private şi publice. În acelaşi timp, din nou, foarte importantă a fost angajarea unor medii non-academice şi critice, care formulează perspective alternative la problematica avută în vedere: au urmat acestei iniţiative o serie de publicaţii, cărţi, prezentări şi workshopuri.

Din lipsa spaţiului şi timpului, nu îmi pot propune să discut fiecare proiect în parte. Aş vrea totuşi să mai adaug două lucruri. Primul dintre ele este că, în mod semnificativ, relations nu a putut găsi un partener stabil care să reprezinte scena culturală românească. Totuşi, relations a organizat în România o serie de lansări de carte (de exemplu, Marius Babias şi-a lansat în 2004 Subiectivitatea marfă la Iaşi, Cluj şi Bucureşti), invitînd, în acelaşi timp, o serie de persoane să producă intervenţii punctuale (de exemplu, curatorul Cosmin Costinaş a luat interviuri pentru publicaţia Leap Into the City). Cel de-al doilea lucru pe care aş vrea să îl mai amintesc este că relations a organizat o impresionantă bază de date pe internet, care poate fi consultată la liberul acces: puteţi downloada publicaţiile relations, puteţi citi despre ceea ce a însemnat fiecare proiect în parte şi despre evenimentele care au avut loc în cadrul lor, şi puteţi, de asemenea, accesa fişiere mp3 care includ analize vizavi de situaţia politică, economică socială şi culturală a spaţiilor implicate.

Adresa sitului este www.projekt-relations.de.


Muzeul "Martin-Gropius-Bau" din Berlin găzduia acum doi ani, pînă la 15 ianuarie 2007, expoziţia retrospectivă a artistei germane Rebecca Horn, prima de o asemenea amploare din 1994 încoace - Desene, sculpturi, instalaţii, filme, 1964-2006. Îmi permit ca pentru meciul de astăzi, Croaţia-Germania, să vin cu un text deja apărut, în decembrie 2006, în paginile Dilemei vechi, un text care îmi este foarte drag, nu doar pentru că este primul pe care l-am publicat şi deopotrivă prima mea încercare stîngace de a comunica în scris cu arta contemporană, ci şi pentru că o consider pe Rebecca Horn una dintre artistele contemporane germane cele mai valoroase. Şi încă ceva: artista a povestit că a învăţat să deseneze în copilărie, de la guvernanta sa de origine română. De aici, se poate naşte încă o legătură invizibilă.

Artista, în vîrstă de 62 de ani [acum 64], trăieşte la Berlin, unde şi predă, la Universitatea de Artă. De-a lungul anilor, artista a experimentat aproape totul în artă: la începutul anilor '70 crea aşa-numitele body extensions, mai tîrziu a trecut la performance (în 1988 a şi luat Premiul pentru Performing "Oscar Wilde"), apoi la object-making, iar mai tîrziu la filme şi instalaţii cinetice, pentru ca recent să revină la simplitatea desenului.

În prima sală de expoziţie, pe unul dintre pereţi, e proiectat un film: o fată poartă o mască pe care sînt prinse multe creioane ascuţite. Masca pare că o sugrumă. Se află într-o cameră goală, cu pereţi albi. Parcă pusă la colţ şi în încercarea de a se elibera, fata se izbeşte cu capul de zid, iar creioanele lasă "dîre" negre pe peretele alb şi îl zgîrie; zgomotul e infernal. Fata este chiar Rebecca, la 28 de ani, în 1972, şi nu mîna, ci o extensie a corpului este cea care dă naştere operei de artă. Într-o altă sală, un înveliş straniu de înălţimea unui om, creat din pene. Imediat ce vezi fotografiile expuse pe perete, desenele şi titlul operei, "Vedova paradisiaca", înţelegi că straniul înveliş nu este altceva decît o altă extensie a corpului: coconul pe care artista tînără l-a îmbrăcat sugerînd fragilitatea corpului căzut din Paradis. Extensii - iar! - ale degetelor (negre, criminale, ducînd cu gîndul atît la văduva neagră care îşi devorează partenerul, cît şi la Metamorfoza lui Kafka), femeia-inorog, într-o altă încăpere. Obsesia pe care artista o are pentru fragilitatea trupului, căruia îi adaugă elemente şi pe care îl transformă într-o operă de artă, este evidentă. Eşti surprins cînd vezi expusă şi masca din creioane (tocite, scurte): este fragilă, nici gînd de instrument de tortură, un simplu obiect fără viaţă. Prin intervenţia artistului, devine unealtă de sacrificiu-creaţie.

Instalaţiile Rebeccăi Horn sînt greu de descris: oglinzile şi reflexiile lor, apa, penele, pietrele, perlele, cuţitele sînt unele dintre motivele care o bîntuie pe artistă. Elemente primare, dar şi instrumente periculoase. Pene mecanizate, cuţite care se deschid şi închid într-o mişcare de păianjen (operă dedicată lui James Joyce). Artista lucrează şi cu substanţe periculoase: argint viu închis într-o cutie lungă, neagră. Unele instalaţii ocupă o sală întreagă: mecanisme complicate, pe care încerci să le urmăreşti şi a căror mişcare îţi dă iluzia că asişti la crearea operei. Ai impresia că "vinovatul" pentru petele de vopsea de pe perete este cuţitul care loveşte sistematic piatra şi nu înţelegi de unde a apărut culoarea; ai tendinţa să te fereşti din calea pensulei care se pregăteşte să se izbească de perete, pentru că ţi-e teamă că hainele tale vor fi pătate de culoare, iar cartea de cenuşă ("Book of ashes") pare că se scrie sub ochii tăi în cenuşa întinsă pe o bucată mare de metal. De fapt, actul de creaţie e încheiat, iar bucuria pe care spectatorul o are, satisfacţia de a fi acolo, prezent, îi este anulată. Obiectele prind viaţă în locul omului, pentru om.

Finalul expoziţiei se desfăşoară chiar în sala cea mare a muzeului: este cea mai recentă creaţie a artistei, "Universul într-o perlă", produsă special pentru acest spaţiu, uriaşă, impunătoare. O muzică anume compusă de un compozitor neozeelandez o acompaniază. O construcţie imensă, din oglinzi, care în mişcarea lor fac ca imaginea spectatorului să fie reflectată la infinit, lumina jucînd şi ea un rol foarte important. Ca să te apropii de oglinzi, să te apleci ca să-ţi vezi imaginea reflectată, trebuie să atingi scoici cu picioarele, să le loveşti şi, încet-încet, să le distrugi. Naşterea perlelor - considerate perfecte, de o frumuseţe incredibilă - înseamnă moartea scoicilor, dramatizată aici de artistă cu participarea şi pe răspunderea spectatorului, Narcis compulsiv.

Titlul unui poem al artistei, aflat pe un perete într-una din săli, "Where life is not complete", te face să părăseşti expoziţia melancolic, dar şi bucuros: viaţa este "extinsă", "completată" prin artă, iar cele cîteva ore pe care le-ai petrecut, parcurgînd sălile, ţi-au dat senzaţia că operele, aceste dramaturgii mecanice, te vor aştepta să le dai, periculos, viaţă. Ce-or face totuşi noaptea, cînd muzeul este închis? Cum or "completa" ele, nevăzut, viaţa, fără prezenţa ta? Chiar au nevoie de "extensia" spectatorului?

Un film al expoziţiei, din păcate cu comentarii doar în limba germană: