Feţele medaliei morale - Ziua 6: Austria - Polonia

Dacă aş fi participat la ultima ediţie a TIFF, de unde am primit informaţii, poate aş fi îndrăznit să scriu de cienaştii austrieci ilustraţi acolo, dar a mă baza exclusiv pe surse documentare ar fi un fel de supă din supa iepurelui, probabil prea puţin gustoasă, sigur prea puţin săţioasă. Aşa că voi păşi pe o cale bătătorită, chiar trişând puţin. Căci dacă e adevărat că Arnold Schwartzenegger s-a născut în Austria, dacă Europa a fost spaţiul primei lui cariere, de campion la culturism, ca actor e unul american. Nu neapărat prin conjunctura locului filmărilor, ci prin structură artistică. Dacă nu chiar şi prin cariera politică, unde are modele celebre.

Născut pe 30 iulie 1947, sub zodia leului, fiind, în cod chinezesc porc de foc, predispoziţiile astrale îi menesc un profil de lider energic, dinamic, naiv şi încrezător. De ce am făcut speculaţiile astea? Dar e evident: n-am făcut decât să schiţez portretul robot al celor mai multe din personajele sale. Cum scenariştii au cu totul alte criterii decât consultarea zodiacelor şi cum practica de a scrie roluri pe profilul interpretativ al unor actori deja consacraţi, rezultă că Arnold e un nativ destul de tipic, în ambele coduri zodiacale.

O dimensiune perenă a biografiei uriaşului este humorul. Încă din mediul natal, evoluţia sa către perfecţionarea fizică, în plan competiţional, până la titlurile de campion la culturism, fu determinată de imaginea de frate mai plăpând al preferatului unui tată poliţist. Asta într-un mediu strict catolic. Altul s-ar fi inhibat, nu un învingător nativ, cu natură aşa de pozitivă. Şi-a făcut un plan de viaţă la 14 ani, iar la 15 a început să studieze psihologia, pentru a învăţa să folosească puterea minţii asupra trupului. Pentru a-şi cultiva apoi acest trup până la nivelul de a ajunge campion de culturism, sau bodybuilding cum sună termenul internaţional. Timp de 10 ani, între debutul cinematografic, în 1970 şi până la al şaptelea titlu de Mr. Olympia, în 1980, când se retrage din această activitate competiţională, a mers în paralel, pe două fronturi. E adevărat că cele mai populare roluri au fost oarecum mecanice, ultrasimplificate, unele de robot umanoid, dar adevărata vocaţie actoricească a colosului sculptural s-a dovedit a fi comedia. Eu l-am văzut prima dată pe vremea febrei casetelor video, în Commando, film standard de acţiune, cu momente comice care dau ansamblului o uşoară turnură parodică, anticipând eclatanta şarjă autoparodică Last Action Hero, pe schema Alice în oglindă, aplicată genial de Woody Allen în The Purple Rose of Cairo. Chiar dacă sarea şi piperul acestei autoparodii nu e Arnold, deşi acesta joacă cu humor, ci John Malcovich, un ciudat incapabil să joace altfel decât excelent. Un an mai rârziu, Arnold face un cuplu comic rafinat, armonic şi articulat cu Jamie Lee Curtis în True Lies. Dar interesant e că vocaţia comică şi-o anunţase de la debut, la 23 de ani, în Hercules in New York, în 1970, când îşi valorificase cu inteligenţă propria lipsă de experienţă. Cum s-a întâmplat ca adest filon nativ să aştepte 18 ani până la expresia plenară, explozivă, din Twins, ar fi cota de mister din această biografie de succes. Căci, cu excepţia filmului de debut, doza de comedie, de la un firav efluviu la explozie, a vibrat pe coarda parodică. Pe când Gemenii e comedie pură. M asivul şi intelectualul Arnold şi piticania Danny de Vito sunt fraţi gemeni, rezultaţi dintr-un experiment pseudoştiinţific şi îşi trăiesc regăsirea într-un imbroglio şarjat, uman şi plin de haz. Aparent absurdă, alăturarea lor are sens: ultrapremiantul crescut izolat şi supravieţuitorul străzii sunt nu numai impecabil complementari, ci şi egal de singuri. Am spus comedie pură, spre a deosebi filmul de parodiile de tot felul şi de toate nuanţele în care jucase şi va mai juca. Dar, fără a fi o parodie explicită, scenariul e o faţetă comică a unei drame, de mare calitate, încununată cu Oscar, care va fi produsă cu doar un an mai târziu: Rainman. Unde tensiunea schemei sporeşte prin înlocuirea artificialului produs de elită cu un autist şi a avortonului tonic cu un egoist manager de companie minusculă. În rest, mişcarea sufletească, tratată cu mijloace diferite, e identică. Nu cunosc un termen tehnic în limbajul cinematografic care să exprime o atare relaţie strânsă între două filme. Şi totuşi se putea mai mult, în materie de comedie: peste încă doi ani, Arnold, ca poliţist în misiune, îşi găseşte o acoperire de conjunctură ca... educator de grădiniţă. Joacă jubilant, simţindu-se confortabil între copiii cu al căror farmec natural se merge la sigur în comedie.

O filmografie nu atât diversă, cât, aş spune, bipolară. Rolurile din Terminator, Predator, Conan barbarul, Total Recall, Eraser pe de o parte, parodiile şi comediile pe de alta, ar sugera mai degrabă o dublă personalitate artistică. Care din componente se exprimă prin statura şi statutul politicianului? Să nu uităm că, înainte de a ajunge guvernatorul republican al Californiei, a fost reprezentantul preşedintelui Bush sr. la Olimpiada de la Barcelona, în 1992, coincidentă cu sărbătorirea semimileniului erei columbiene. Şi că, alături de Brooke Shields şi Jodie Foster, este unul din cei mai şcoliţi actori. Sigur, analiza carierei politice a simpaticului austriac excede larg cadrul acestor avancronici cinematografice sui generis la meciuri de fotbal interţări, dar un răspuns posibil, sintetic, ar putea fi găsit în evidenţa ca marea majoritate a personajelor sale, fie comice, fie eroice, sunt pozitive, chiar în sensul basmului la filmele de mucava. Ceea ce subliniază nota general pozitivă a personalităţii sale.

Dacă Arnold, deşi are o biografie coerentă, din care perioada natală e esenţială, nu e deloc un actor austriac, ci unul american, nici personalitatea poloneză aleasă pentru a-i face faţă azi nu e un cineast 100% polonez. Deşi proporţiile de nativitate ca oameni de film sunt foarte diferite, să zicem de la zero - Arnold, ca actor austriac, la aproximativ 90%, la Krzysztof Kieszlovski, să-i spunem numele, ca regizor polonez.

Există arbori care nu permit, sub coroana lor, decât creşterea ierbii. Wajda nu e un asemenea arbore totalitar, fără să fi făcut o şcoală a sa. Independent de umbra lui, Polonia a produs cineaşti de respiraţie europeană, iar Kieslowski e unul dintre aceştia. Locul naşterii şi al morţii, la abia puţin mai mult de o jumătate de secol, bătrâna Varşovie, simbolizează un cerc închis. Probabil ar mai fi făcut filme, dar tripticul culorilor sună ca o împlinire artistică, o încheiere a bolţii, mai mult sau mai puţin ogivale. Titlurile celor trei filme sunt culorile steagului francez şi, dacă admitem ideea de a caracteriza esenţa unui film printr-un singur cuvânt, fiecare din cele trei filme e construit, cu grija de a evita orice tezism, de cele trei cuvinte emblematice care definesc conceptul francez de republică: libertate, egalitate, fraternitate. Nu înseamnă că sunt filme franceze, mai ales că premiera tuturor avu loc în Germania. Simbolurile franceze au fost alese pentru universalitatea dobândită de tripla lozincă şi universalitatea umanismului din temele filmelor pare a sugera că simbolistica e franceză doar prin exemplaritate. Dacă, prin hypothesis, o revoluţie care să fi conferit, în Europa şi în lume, putere de circulaţie celor trei noţiuni umane fundamentale, ar fi avut loc în Italia, să zicem, albastrul ar fi fost înlocuit cu verdele speranţei şi al vitalităţii naturii, iar dacă, pentru a prelungi à outrance jocul ideatic, libertatea, egalitatea şi fraternitatea ar fi fost germinate în sol uman polonez, primul film ar fi avut un titlu transparent, albul şi roşul păstrându-şi statutul.

Nu am o imagine exhaustivă asupra filmografiei lui Kieslowski, nu-l pot privi decât prin prisma tripticului şi a Decalogului, dar oricum aceste opere compozite îl reprezintă. Bazat exclusiv pe acestea, îi consider demersul cinematografic o meditaţie critică asupra umanismului condiţiei umane, prin optica unui catolic. Nu unul răzvrătit, cu atât mai puţin dogmatic. Ci lucid şi melancolic. Iar dacă am ales să sar la concluzii nu cred că mai are sens să explicitez subiectele filmelor. Mă limitez la a le da titlurile: Bleu, care beneficiază de lumina calmă a Juliettei Binoche, Blanc şi, în fine, Rouge, acesta din urmă beneficiind de serviciile lui Jean Louis Trintignant.

Două vorbe despre Decalog: Construit pentru televiziune, în 10 episoade de câte o oră, pe scenarii scrise de el însuşi, filmate cu economie de mijloace, cu austeritate gramaticală, fiecare este o meditaţie luată în răspăr a câte uneia din cele 10 porunci. Departe de strigătul arghezian, vreau să te pipăi şi să urlu, este, ai zice, mai degrabă, că episoadele sunt argumente că viaţa e mult mai complexă decât codul moral milenar mosaic. Dar fără a arunca la coş codul şi morala. Căci, pare cineastul gânditor a se întreba, la finele fiecărui episod, atunci ce-ar mai rămâne?