La 7 ani cartofii prăjiţi din punga
post-comunistă sunau a vals vienez şi ketchup. La şapte ani nu ştiai de ce şcoala era închisă şi gloanţele încă atârnau ca globurile de sticlă de pervazurile îmbibate cu cravate de pionieri. La şapte ani te bucurai de bicicleta made in Austria, de fânul cu cronometru şi labirintul de la fermă. De ce toată lumea duce lapte cu tractorul şi râde
într-o limbă misterioasă? La şapte ani înveţi repede
schaize şi
du bist blüde. Auzul
ţi-e ascuţit (eşti clasa întâi la Şcoala de Muzică).
Dincolo de Sobieski şi românii se află jazzul polonez. De altfel, din câte-mi amintesc, şi nuvela tot pe ritmuri de jazz era scrisă. Sobieski era un fel de John Coltrane, plăieşii - big bandul care, la final, în mod surprinzător, se dovedeşte a fi cvartet...
La 23 de ani afli că în Salzburg sunetul muzicii e la ofertă şi Mozartkugeln la bucată. La 23 de ani nu înţelegi de ce viorile joacă şah ca să facă un ban pe străzile
Salzburg-ului şi de ce austriecii stau ore în şir la o cafă. Atunci pricepi de ce au băgat în şcoală un semestru întreg de clasici. Săptămânile treceau, tehnica pianistică avansa iar Haydn, Beethoven şi Mozart ţâşneau din degetele bine dresate să imite muzica, cea evoluată.
Era şi în Fraţii Karamazov un polonez. Erau, chiar, doi polonezi. Nici ei nu se sfiiau să varieze jazzistic tema. jocului de cărţi. Pe diferite disonanţe - în mod ritmic şi armonic, mişcau cărţile de joc după cum le ardea lor sufletul şi nu după regulile armoniei clasice - 4 aşi, 4 popi....
de ce nu 5 aşi, improvizaţia cere şi 5 popi, cere o mişcare dibace de poigné. Fraţii Karamavov o dată, Karamazov de două ori - la 7, la 23, la fiecare an.
La 25 de ani înveţi că disonanţele circumvoluţiilor pot fi descifrate
printr-o tehnică freudiană. Atunci te opreşti din drum pentru a da ascultare poruncilor instinctuale. Şi te iei după ele. Şi uiţi şi de morală şi de vreme.
...
Când l-am ascultat prima oară pe Chopin nu a fost în şcoală, atunci când completam conştiincioasă şirul de elevi studiatori ai polonezelor &
co. Prima dată când mi-am deschis urechile a fost la o oră de cu-soare-prânz, într-un cartier bucureştean mişunând de câini, tramvaie vechi şi oameni coloraţi. Am început să plutesc. Si do re la si sol faaaaa chopin o fi scris el nocturne şi valsuri, io ştiu că m-am pierdut jazz în momentul meu.
La vârsta vârstelor, ai
să-ţi aminteşti de Mahler şi de Schonberg, aşa cum şi eu am
să-mi amintesc de ceva mici piese de Schubert pe care
le-am studiat la pianul furat din ghearele morţii mecanice şi din putregaiul timpului de bronz.
Imediat după ce am terminat facultatea - fără să înţeleg nimic nimic - am descoperit cea mai frumoasă carte de muzicologie: era despre polonezi. M-a ajutat să-mi urc entuziasmul într-un fel de nebuloasă şi să obţin o bursă în Germania... jazz încă o dată. Guest-stars:
>Penderecki, Lutoslavski, Gorecki. Nori de sunete, aleatorism controlat, minimalism sacru. Mai târziu, într-unul dintre cluburile bucureştene, cică, underground... la etajul 1 am vorbit eu: despre muzică, război şi un polonez... dreadlocks -urile fremătau, cerceii mieunau, oamenii se holbau - în timp ce la boxe explodau în valuri sunete. Moment free jazz cu influenţe sociale şi absurd.
Acum aud doar un ecou alpino-para-clasic venit de sub o umbrelă din Piaţa Unirii. Păsările. Şi ea a aparţinut odată unui imperiu Austro-Ungar. Cortina de fier. Ca şi mine, care nu mai vrea să-şi amintească de pianista lui Elfriede Jelinek şi de scena din pagina cu clitorisul tăiat. Pactul. Sunetul muzicii spune "în Austria fără psihoze". Jazz. Atunci mă duc să mai bag o Sonatină la final. Ce-mi pasă. Ce mai pasă! Plasă, coasă, ttrraannssăă.
