Zorba şi Şukşin - Ziua 8: Grecia - Rusia

Există un patriotism local cretan, mai ales în plan cultural. Cretanii îi socotesc pe grecii continentali nişte parveniţi şi susţin, sus şi tare, că filonul cultural grec dincolo de pietroaie şi de elenismul macedoneano-aristotelic, îşi are nu numai rădăcinile, ci şi trunchiul, dar mai ales coronamentul acolo, în insula pietroasă, între măslini şi viţă de vie. Nu-s lipsiţi de argumente, în fond mormântul lui Nikos Kazantsakis, cel mai reprezentativ romancier grec, împodobeşte citadela străveche a capitalei , iar ale sale Scrisori către El Greco ajung iute, pe uscat, în satul Fódele, în casa-muzeu a pictorului, iar poştaşul virtual ştie că numele acestuia e Domenikos Theotokopoulis. Nu ştiu şi nu interesează articolul dacă există vreun cretan în echipa de fotbal a Greciei, oricum n-ar prea avea relevaţă culturală, dar îmi amintesc că a trebuit să admit, în faţa micului, simpaticului şi mustăciosului tur-operator, în propriul său hotel, de lângă capitala cretană, că filmul emblematic al Greciei, Zorba grecul fu ecranizat după la fel de celebrul roman omonim al scriitorului cretan mai sus amintit, că muzica aparţine popularului compozitor cretan Mikis Theodorakis, că sirtaki e un dans folcloric cretan şi chiar că protagonistul, şi-mai-celebrul Anthony Quinn, actor americano-amerindian născut în Mexic, care a jucat o mulţime de personaje din cele mai diverse naţii, are în palmares un nucleu de greci, dintre care acest personaj cretan rămâne cel mai reliefat şi cel mai cunoscut. Am replicat că regizorul, american de origine greacă, nu e cretan, dar am primit, prompt, răspunsul plin de humor că e născut la Limassol, adică tot pe o insulă, deci nu pe continent. Cu care micul căpitan cretan avea ce avea.

Să nu omitem informaţia că filmul a fost lansat în acelaşi an, 1964, când Spania a găzduit primul turneu final al primului campionat european de forbal, învingând, nu-i aşa, Rusia, sub numele de URSS, în finală. Rusia cu care joacă azi Grecia.

Să mai povestesc subiectul, sau e superfluu? Pentru generaţia mea n-ar avea rost, dar peste 80% din vizitatorii portalului aparţin, foarte probabil, generaţiilor următoare, chiar dacă acest procent s-ar putea reduce întrucâtva în aria limitată a programului ad hoc de acoperire culturală a evenimentului public - campionatul european de fotbal. Program depsre care doar intuiesc, fără feed back statistic, că concentrează cu ceva mai mulţi cititori maturi. Nu cu mult. Aşadar, Alexis Zorba, personajul lui Anthony Quinn, este un localnic aventurier, retras în satul natal, după ce vânturase oarecum lumea. El îşi asumă misiunea de mentor, de ghid, în realităţile locale, faţă de un scriitor englez (Alan Bates), care încearcă aventura unei afaceri, pe un teren necunoscut şi lipsit de orice simţ al afacerilor. Întreprinderea eşuează spectacular, magistral am spune, iar intrusului nu-i mai rămâne decât să reuşească ceea ce nu reuşise pe timpul întregii poveşti, să danseze sirtaki împreună cu Zorba. Şi, victorie morală majoră, să râdă. Să mai notăm că am aflat deja, din pagina filmului, că numele americanizat al regizorului imigrant, Michael Cacoyannis, este grafiat genuin Mihaelis Cakogiannis, că-a născut chiar pe 11 iunie, în 1922, că emblematica actriţă Irene Papas, adică Irina Popa, cum ar veni, binecuvântează filmul într-un rol episodic şi că actriţa canadiană de origine rusă Lila Kedrova a luat un Oscar pentru rolul secundar Bubulina.

Rusia va mai juca, măcar un meci, aşa că pe Tarkovski îl lăsăm pentru acela, azi e locul altui artist multilateral, regizor, scenarist, actor, prozator, Vasily (Vasili) Shukshin. L-am văzut, mai întâi, într-o seară geroasă de februarie 1975, în Călina roşie şi am fost profund impresionat, atât de forţa filmului, căt şi de vestea, imediat aflată, că regizorul-actor tocmai murise, în toamna precedentă, într-o stranie confirmare a adagiului lansat ironic de Oscar Wilde, Viaţa imită arta. Cum, peste abia mai mult de un deceniu, schmea avea să se repete la moartea lui Bob Fosse, după ce personajul său autobiografic, interpetat de Roy Scheider, îşi jucase moartea în All That jazz. Chiar dacă între film si moarte avea să se scurgă ceva mai mult timp decât în cazul artistului rus.

Scenarizat după o nuvelă proprie, omonimă, apărută în treaducere la o editură bucureşteană, câţiva ani mai târziu, într-un volum de proză, filmul este, între altele, un studiu de caz. Eroul, interpetat de regizorul-scriitor, este un deţinut cu state de serviciu interlope, care se îndrăgosteşte, din scrisori, de o Marusie de ţară, cu sufletul bun ca pâinea caldă, eternul suflet rus. Ieşit din închisoare, el încearcă o reabilitare socială alături de femeia căreia oricum nu-i reuşise mai nimic în viaţă, dar e scos brutal din joc de vechii ciraci, care niciodată, dar niciodată, în viaţă ca şi în filmele de cinema, franceze, americane, ruseşti sau de oriunde, nu iartă o atare dezertare de la frăţia crimei. Valoarea umană a filmului, în contextul epocii, nu te poate duce cu gândul decât la o metaforizare a unor realităţi mult mai apăsătoare ca rigoarea lumii interlope, însăşi lumea raiului social în care trăia Şukşin nu-ţi (prea) lăsa soluţii de viaţă independentă, omenească, decontul apartenenţei la sistem aştepta dur pe fiecare, la cotiturile vieţii, asta spune Şukşin, voalat, acoperit, în nuvela şi în filmul său. O spune cu o voce artistică gravă, penetrantă, eficace emoţional, chiar oarecum polemic faţă de şcoala regizorală sovietică de la Eisenstein şi Dziga Vertiv cetire. O spune şi moare, în tr-un accident stupid. Legenda zice că Se aruncase, ruseşte, în apele îngheţate ale unui râu din preajmă, beat ca un rus din bancuri şi inima nu-i rezistase. Un singur amănunt din pagina filmului e tulburător. De fapt, două amănunte. Relevante în coroborare. Filmul e datat 1973, iar premiera avu loc în... Ungaria, în 1975. Înseamnă că la Bucureşti (nu spun în România, în cinstea unui prozator român, cronicar de cinema între altele, care se declară de naţionalitate bucureştean şi de meserie nuvelist) a ajuns foarte repede, după obiceiul epocii. Dacă nu cumva memoria mea se înşeală şi l-am văzut, totuşi, în februarie 1976. Oricum într-o seară geroasă.

Era, o precizez în beneficiul largului segment al surferilor tineri şi foarte tineri, care n-au trăit fenomenul, vreema filmelor şi în general a literaturii sovietice care apărea fie mai întâi în apus, fie numai acolo. Cum şi cine a aranjat ca premiera unui film rusesc prin excelenţă, care are loc în orice antologie de gen, să aiba loc în Ungaria, aparţinătoare sistemului, dar încă de pe atunci practicând un subtil judo intelectual, asta n-am de unde să ştiu. Dar... rimează.

Păcat doar că Georgia nu joacă în turneul final al campionatului european. Căci despre trilogia lui Tenghiz Abuladze ar fi meritat scris, sau măcar despre Căinţa. Film sovietic, la vremea lui (1984). Tot de export. Dar acum, har domnului, e film georgian. Mai bine renunţăm a scrie aici despre el, decât a-i falsifica natura. Căci denunţă explicit sistemul, prea puţin metaforic, şi prea puţin ruseşte. Deşi, mă gândesc că replica finală nu are naţionalitate: Orice drum care nu duce la biserică, nu duce nicăieri.