Regizorul polonez Krzysztof Zanussi are o filmografie construită, mai degrabă, pe principiul non multa, sed multum. Am ales, pentru a-l ilustra, Structura cristalului din două motive, deloc independente: pe de o parte îl consider emblematic, în mai mare măsură decât reprezentativ, asumând nuanţa, pe de alta deoarece regizorul a fost, la bază, fizician. Film auster, refuzând compromisurile popularităţii, cu ritm de oratoriu şi ton de rugăciune, poate fi considerat ars poetica cineastului. Nici o mare vedetă, nimic spectaculos, totul e sobru, ilustrând, parcă, dictonul românesc apele limpezi sunt adânci. Pe teritoriul periplului nostru prin geografia cinematografică a fotbalului european de competiţie înaltă, am mai înâlnit un singur film despre acest mediu ştiinţific, 9 zile dintr-un an, încât, deşi nu văd nici o relaţie directă, ca structură filmică, se impune, pentru cititorul standard preocupat de fotbal, o comparaţie. Din care filmul polonez iese mai sobru, mai canonic, mai elegant şi mai riguros. O ultimă observaţie de nuanţă: la sfârşitul anilor 60, un film despre oamenii de ştiinţă nu putea fi, în nici un caz, un film catolic, dar nu e, nici atât, un film explicit ateist. Cu excepţia câtorva replici implicite, inerente, ale personajelor. Ceea ce ne-ar sugera o realitate esenţialemente poloneză, exprimată printr-un banc din anii 80: În Polonia sunt 29 milioane de catolici, un milion de membri de patid, dar 30 milioane de adepţi ai liturghiei duminicale". Evident, cifrele bancului sunt simbolice.
Din filmografia altui clasic polonez, Jerzy Kawalerowicz, am ales două filme, din aceeaşi perioadă, întrată, inerent, sub semnul cinematecii: Faraonul şi Maica Ioana a îngerilor. Primul e o meditaţie, în limbaj spectacular, pe marginea condiţiei puterii. Al doilea se petrece într-o mânăstire poloneză, unde călugăriţele ar fi posedate de diavol, eticheta dată, în epocă, isteriei determinate de frustrări sexuale, explodate în plan emoţional. În acest context, părintele suryn face un drum orfeic pentru a o recupera din infern pe maica Ioana. Metaforă în metaforă, cu un şir de ţinte concentrice, având comun conflictul generat de constrângere. Din care şir nu lipseşte, evident, regimul însuşi. Dar - l amodul acoperit, impunisabil. Ambele filme au două elemente comune, decurgând din demersul artisitc al regizorului: ţinta lor finală e regimul şi sursa lor literară e poloneză. Mostre de cinema naţional prin excelenţă.
Am încheia partea poloneză a articolului cu citarea la bară a unui regizor făcând parte din curentul realist-metaforic al anilor 60, dar în poziţie de actor, în rolul unui colonel KGB, într-un film american: Jerzy Skolimowski. Personajul lui, din filmul Nopţile albe al americanului Taylor Hackford, în care balerinul rus Mikhail Baryshnikov şi comedianul american Gregory Hines, acesta din urmă în rol de dansator de step, se joacă, cumva, pe sine înşişi, are o autenticitate convingătoare, deloc îngroşată. E limpede că regizorul-actor cunoştea perfect sistemul de dinăuntru, din perioada poloneză a biografiei sale.
Ca şi în cazul lui Arnold, actor american născut în Austria, ales să "reprezinte" ţara gazdă în serialul nostru, actriţa italiană Sylva Koscina, prezenţă curentă în filmele anilor 60 care ajungeau la noi, născută în 1933, la Zagreb, atunci Jugoslavia, "reprezintă" Croaţia. A mai apucat 3 ani ca ţara ei natală să devină independentă şi să fie recunoscută şi a murit a doua zi de Craciun 1994, la Roma, înainte de recuperarea întregului teritoriu naţional al ţării ei natale, anul următor, prin ocuparea enclavei majoritar sîrbe Krajna. Frumuseţea ei ai aprecia-o ca tipic italiană de n-ai fi aflat unde s-a născut şi, ca picanterie, i-am putea găsi un punct comun cu Milena Maric, prima soţie a lui Einstein, tot croată catolică: a studiat fizica. Nu însă în Germania, ci la universitatea din Napoli. Unde a trecut relativ repede în lumea acestei minunate aplicaţii ale opticii, care e cinematograful, cu industria lui. Ca de obicei, n-o să depăşesc aria filmelor pe care le-am văzut: Oameni sau majuri, o comedie unde strălucea comicul Totó şi acroeul de registru comic (diferenţa de nuanţă se cere sesizată) Paolo Stoppa, Feroviarul, clasicul film neorealist al lui Pietro Germi, adorabila comedie Bunica Sabella, din aceeaşi familie, realiyat de Dino Risi, după nuvela lui Pasquale Festa Campanile, Isprăvile lui Hercule, cu care intră pe teritoriul filmelor de mucava, Confidentul damelor, comedie de moravuri franceză, din nou un film francez, cu tentă poliţistă, Judex, Cyrano şi D'Artagnan, semnat de clasicul Abel Gance, unde o joacă pe celebra Ninon de l'Enclos, femeie de lume care împărtăşise societatea multor personalităţi franceze din secolul XVII, de la Molière la cardinalul de Richelieu. A jucat şi sub bagheta lui Fellini, în Julietta spiriduşilor, alături de Giulietta Massina, apoi Eu, eu, eu şi... ceilalţi, altă comedie de moravuri, italiană însă. Ultimul film pe care l-am văzut, înainte de a-i pierde urma, a fost şi marele ei film, Bătălia de pe Neretva, un episod eroic din războiul partizanilor lui Tito, unde mai apare o galerie de vedete, de la Yul Brinner la Serghei Bondarciuk. Cred că atunci am aflat că era croată.
0 comentarii
Arhiva rubricii
Cine va rupe echilibrul? - Ziua 19, a finalei: Spania - GermaniaArte plastice - Ziua 19: Spania - GermaniaArhitectura - Ziua 19: Spania - Germania la VienaUltima avancronică - Ziua 19: Spania - GermaniaArtă contemporană - Ziua 19: Germania - SpaniaToate articolele din această rubricăRubricile categoriei
Euro 2024 - Mai mult decât fotbalSport de povesteZi de zi, mingea e rotundăEuro 2008 - Mai mult decât fotbalOlimpiceCupa Mondială 2010Cupa Mondială 2014Je suis FootballCeMe 2022 - minicronici de fotbalPublicitate