Poezie - Ziua 7: România - Italia

Noaptea spală minţile.

Apoi ne regăsim aici, după cum ştii,
suflete aliniate la zid,
unul pregătit să ţîşnească, altul aproape înlănţuit.

Pe pagina mării, cineva
trasează linia vieţii, înfige un punct.
Din cînd în cînd se iveşte un pescăruş.


(Traducere din limba italiană de Luiza Palanciuc)




Ea mă iubeşte. Şi nu are decît o singură dorinţă: să mă vadă îngropat în Cişmigiu, la leagăne, la nisip. Să am gropari numai copii. Cu lopăţele şi cu găletuşă. Să mă îngroape de dimineaţa pînă seara, în fiecare zi. Ea ştie că nu-i pe lumea asta mormînt mai bun ca-n Cişmigiu. Numai de la atîta şi atîta joacă ţi se pot odihni bine păcatele. Şi să mai vină şi ea din cînd în cînd să-mi facă cîte-un monument, un castel de nisip.
Ea - moartea mea din flori.

Mereu a visat că fruntea ei ridată, lăbărţată va fi folosită drept cotor de piele la un exemplar de lux al ediţiei mele de postume. Toată viaţa m-a rugat să scriu un poem pornografic special pentru fruntea ei.
A ei - a morţii mele din flori.

Bineînţeles că a rămas şi gravidă cu mine. Şi nu numai o dată - de nenumărate ori. Rămînea gravidă numai cu lacrimă. Mă punea să plîng în ea toată noaptea.
În ea - moartea mea din flori.

În fiecare seară, dinăuntru, din pervazul oglinzii, fluieră îngeru', languros, după ea. Că trece zi de zi pe strada asta a lui şi-o ştie şi-o place.
Pe ea - moartea mea din flori.

Ea mă iubeşte. Şi n-ar mai vrea decît ca masca mea mortuară, mărită enorm, uriaşă, să fie turnată în argint şi folosită drept acoperiş pe una din turlele bisericii de pe str. Olimpului, acolo unde ne-am făcut noi, de mult, nunta. Dar eu i-am spus că asta ar fi prea de tot, că nu se poate, că exagerează, că pur şi simplu ne-am face de rîs amîndoi. Aşa i-am spus.
Eu - viaţa ei grea, împuţită, din flori.