Viaţa e un meci. Şi un dans.
Măi să fie!
O eternă înfruntare. Şi o eternă alergătură. Mai bine zis o serie interminabilă de fugi seriale şi matematice ca cele ale lui Johann Sebastian Bach. Macro-fugi şi micro-alergături. Câteodată mari, precum Fuga cea Mare a lui Ludwig van Beethoven. Mai des alergături mici şi dezordonate, ca cele ale gospodinei despletite (nevasta Gospodinului?) între piaţă, serviciu, copii şi bărbat. Precum cele de veveriţă ale mingii condiţionate de fuga virilă şi glorioasă a vedetei cu pletele în vânt.
Suedia: Nord
Spania: Sud
Grecia: Insule şi ţărm zdrenţuit.
Rusia: Pământ ferm, la nesfârşit, stepe, tundră şi taiga.
Aş da nu ştiu cât să pot asista la nişte meciuri între Ingmar Bergman şi Pedro Almodovar, între Melina Mercouri şi Yourii Smoktunovski.
Alergând pe acelaşi gazon verde, împrăştiindu-şi în neştire nebunia cu generozitatea inconştienţei proprie geniului şi copilăriei.
Nu-mi pasă că unii sunt deja morţi alţii încă nu. La nivelul ăsta nu mai contează.
Oricum noi acum suntem.
Noi aici alergăm. Fugim.
Aici e scena. Aici e stadionul. Aici e viaţa.
(Carola Alvear & Jorge Careños în Paris - Santiago de Gigi Căciuleanu - Ballet Nacional Chileno)
Să produci vânt. Să fii vânt.
Fuga ca raţiune de a fi. Ca tehnică. Ca pierzanie.
Câte fugi nu am făcut cu Miriam Răducanu prin sală? (ea dansând Fată cântând - ce dans de antologie!) Kilometri întregi de paşi fugiţi ca să pui stăpânire în acelaşi timp pe corp şi pe spaţiu.
Pe timp.
Adică pe energie. Pe energii.
Nu cred că cineva a văzut vreodată culoarea unei energii.
De ce n-o fi având oare? Nici miros. Nici greutate.
O energie parcă nici nu e.
E şi grea şi uşoară. Şi uşor şi greu.
E vânt. Şi foc. Şi apă căzând. Şi cutremur de temelii.
Şi fericirea de a te lăsa dus.
Şi geniu. Şi porcărie. Mama mă-sii!
Nimic în comun cu efortul. Efortul îţi epuizează forţa. Energia ţi-o dă.
Na!
( Jocelyn Morisson, Valentin Keller & Carolina Bravo în Paris - Santiago de Gigi Căciuleanu - Ballet Nacional Chileno)
Vă urăsc ca să mă iubiţi!
Na! şi na!
O fi energia personalităţii cea mai forte energie a universului? Mai ceva - ceva decât cea atomică.
Cea a atomului fiind una de sfărâmare, de zdrobire. Cea a ego-ului fiind dimpotrivă una de stâncă şi monolit.
Fission versus fusion?
Sciziune contra fuziune.
Eternul meci. Eternul spectacol început la al treilea gong al Bing-Bangului.
Hai, daţi-i drumul! Urlaţi! Unduiţi-vă! Exprimaţi-vă! Tribunaţi-mă! Tremuraţi-vă!
Tot degeaba.
Tribuna - de zeci de ori mai mare ca terenul de joc. Spectatorii - de zeci de ori mai mulţi ca cei de pe scenă.
Ce n-aş da să pot asista la nişte meciuri dansate dintre August şi Federico Garcia, dintre Nikos şi Feodor:
Strindberg versus Lorca
Kazantzakis versus Dostoievski
Ce ţi-e şi cu meciul ăsta în doi...
Dintre care unul, numai unul, poate ieşi învingător.
Şi toate astea doar pentru un singur sălbatic moment de fulgurantă sărbătoare.
La fel de uşor de stins ca şi de aprins.