Grecia: Maria Papadimitriou - Un muzeu în dar
Vlad Morariu
Nimic nu rămîne în urma marşului triumfalist al oraşului... nimic cu excepţia oraşului.Vlad Morariu
În 1998, artista Maria Papadimitriou descoperea accidental în Avliza (vestul Atenei) un maidan. Populaţiile de rromi şi românii vlahi din nordul Greciei foloseau această zonă drept domiciliu temporar. Se instalau aici o vreme, îşi conduceau măruntele afaceri, pentru ca apoi să plece care încotro. Dar, negreşit, Avliza era animat, o micro-societate cu ritmul şi economia proprie. Orăşeanul putea găsi aici de la mobilă la mîna a doua la lucrări de artă naive şi antichităţi; pe lîngă toate acestea, dărăpănăturile temporare, nomazii, clădirile nefinisate, străzile proaste, gunoaiele, privirile ciudate sau pur şi simplu curioase. Avliza era, deci, micro-socialul nomad şi arhaic în confruntare cu oraşul în expansiune. Efectele confruntării se traduceau în problemele spaţiului locativ, igiena săracă, educaţia în retragere, incertitudinea legalităţii, căutarea acceptării sociale. În cuvintele artistei: o dinamică topografie emoţională.
Maria Papadimitriou a devenit dependentă de locul acesta. Obsesia sa era legată de familiaritatea pe care expresiile vieţii de zi cu zi i-o inspirau. Abordarea sa a acestui loc s-a configurat undeva la graniţa dintre curiozitatea antropologică, obiectivitatea sociologică, activismul social şi subiectivitatea artistică. Papadimitriou a identificat aici paradigma unei aşezări urbane mobile; ideea subsecventă a fosta aceea de a pune bazele unui sistem de comunicare şi schimb între locuitori, artist, lumea artei şi public. Cu alte cuvinte, un muzeu temporar autonom pentru toţi: TAMA (Temporary Autonomous Museum for All). Tama în limba greacă înseamnă a oferi, dar şi promisiunea ofrandei oferită unui sfînt în schimbul unui ajutor: un jurămînt al credinţei. Muzeul temporar a presupus un statement, o promisiune faţă de sine, jurămîntul credinţei faţă de acest singular Altul, un proiect fără localizare (u-topos) pentru acest spaţiu (topos) ocupat temporar, proiecţie oferită locuitorilor de aici: accesul la efectele cumulat a fost liber.
Nimic nu rămîne în urma marşului triumfalist al oraşului... nimic cu excepţia oraşului. Şi totuşi, se poate rezista avenirii sale. Spaţiile precum Avliza conţin lumi şi mituri care sînt imposibil de regăsit astăzi în malaxorul industrializării oraşului. În Avliza orice imagine prefabricată dispare. Totul este la prima vedere. Vizualul şi antropologicul se tolerează unul pe altul. Orice face parte din lumea Avliza: peisajul, hainele agăţate pe frînghii, interioarele încărcate la refuz, tencuiala căzută, maşinile, cerul, feţele. Fundaţia Muzeului Autonom e însăşi lumea Avlizei.
Relaţia cu spaţiul acesta este construită potrivit unor criterii absolut subiective. Papadimitriou a început prin a fi un pelerin al acestor locuri, pentru ca apoi să îşi cheme prietenii (artişti, arhitecţi, teoreticieni etc.) să le viziteze împreună cu ea: un cerc deschis care şi-a lărgit progresiv diametrul. Astfel au ajuns ulterior aici sponsorii privaţi şi chiar Ministerul Culturii din Grecia.
TAMA a presupus intervenţii diverse în spaţiu. Un exemplu: arhitectul Dora Papadimitriou a plănuit crearea unei reţele mobile de infrastructură care să îmbunătăţească calitatea vieţii pentru populaţia itinerantă din Avliza şi care să poată fi folosită pentru activităţi sociale, educaţionale, culturale şi recreative. Ea este mobilă pentru că va putea fi re-localizată şi folosită şi de alte comunităţi nomade. Va conţine săli de clasă, o piaţă (agora), dormitoare, băi publice, un restaurant şi spaţii expoziţionale. TAMA a mai însemnat, de asemenea, liberul acces la exprimare: s-a constituit o arhivă de texte şi imagini ale arhitecţilor, artiştilor şi teoreticienilor care s-au implicat, dar şi a celor care locuiesc în zonă şi care şi-au dorit să scrie sau să vorbească despre comunitatea şi lumea lor.
Nimic nu rămîne în urma marşului triumfalist al oraşului... nimic cu excepţia oraşului. Uneori rămîn asemenea proiecte precum TAMA.
Mărturisesc, nu auzisem de Santiago Sierra pînă să scriu acest articol. Vlad este cel care mi l-a şoptit, mi-a spus că Sierra este un important artist spaniol şi că, în 2003, la Bienala de la Veneţia, ar fi ridicat un zid înalt paralel cu uşa pavilionului spaniol, la doar 65 de centimetri distanţă de aceasta. Mai rămînea astfel o intrare, un coridor îngust, toaleta şi spaţiul de depozitare. În plus, cei care doreau să viziteze (ce mai rămăsese din) pavilionul Spaniei, erau cu toţii legitimaţi. Nu erau primiţi decît dacă dovedeau cu acte că sînt cetăţeni spanioli. Pavilionul Spaniei fusese astfel deosebit de controversat. El aproape că îl zidea şi limita restricţia în el, te închidea, îţi cenzura perspectiva, oferindu-ţi un zid care dublu claustra, dacă nu aveai privilegiul să fii spaniol. Pavilionul Spaniei devenea literal emblema ţării care nu se deschide lumii, ţara xenofobă, a domniei intoleranţei, a dezinteresului faţă de celălalt în lumea contemporană.
Pavilionul Spaniei din acel an, 2003, crease foarte multe discuţii. Mi-am dat seama că Santiago Sierra, născut în 1966 şi locuitor acum în Mexico City, e un artist controversat, critic, cu o privire ascuţită asupra lumii. Odată ce i-am descoperit site-ul oficial, mi-am dat seama că Sierra e un artist foarte important şi consistent. E un artist mare. Lucrările sale, aşezate pe ani, au fiecare cîte o poveste şi un titlu corespunzător. Ceea ce m-a frapat au fost tocmai titlurile lucrărilor sale - de cele mai multe ori fraze cuprinzătoare, explicite, foarte clare şi în acelaşi timp de un absurd ilar (absurdul rezida şi în inventivitatea şi creativitatea duse la extremă a artistului). Împreună cu textul, compuneau nişte mici proze scurte demne de... Daniil Harms! Nu vă dau titluri aici, vă voi invita la final să vizitaţi site-ul artistului spaniol (www.santiago-sierra.com) şi să descoperiţi singuri, încet-încet, poveştile lucrărilor sale - cea mai mare parte dintre ele realizate în spaţiul public.
Rîsul de care vorbeam mai devreme nu durează mult. Doar atît cît să se transforme într-o grimasă a tristeţii şi a revoltei. Prin proiectele sale, Sierra face de fapt critica unui sistem (capitalist!) bolnav, al muncii şi exploatării. De cele mai multe ori, artistul se foloseşte de imigranţi şi de populaţie săracă - aceasta e cea care răspunde cerinţelor lui. El îi angajează, pentru sume derizorii, să performeze munci care se deosebesc absurde, stupide sau pur şi simplu sisifice (cărarea unei stînci grele din punctul A în punctul B şi înapoi). Sau sînt rugaţi doar să stea şi să accepte ce li se va face. Din nou, pe sume foarte, foarte mici. De obicei, cei care acceptă sînt imigranţii, obişnuiţi cu vieţi de zilieri. Peruvienii s-au lăsat fotografiaţi pentru 15 euro, alţii s-au lăsat tatuaţi cu o linie ce continua de pe spatele unuia pe a celuilalt, o linie lungă de 160 de centimetri. Iar la bienala de la Veneţia, în 2001, senegalezi, chinezi, persoane originare din Bangladesh - toţi acei imigranţi ilegal în Italia, pe care îi vezi făcînd comerţ pe străzile Veneţiei şi ale oricărui alt oraş italian -, dar şi italieni din sud (reamintind de vechile conflicte, care nu se vor stinge niciodată, dintre Nordul Italiei - "harnic", "civilizat", "urban" - şi Sudul ei - "leneş", "primitiv", "sălbatic", "mafiot") au fost invitaţi să-şi lase părul să fie vopsit blond. Condiţia a fost să aibă părul negru natural. 133 au acceptat şi pentru aceasta au fost răsplătiţi cu aproximativ 60 de dolari. Oamenii, din cauza sărăciei şi a obişnuinţei umilinţei veşnice, intră în orice joc le este propus... Ironic, performance-ul cu păr blond face aluzie la toate acele casting-uri în care fetele selectate se lasă tunse şi vopsite de către stilişti, oricum vor aceştia, pentru sume derizorii de 40 de euro.
Apoi, proiectul sonor de chiar anul trecut al lui Santiago Sierra, al suprapunerii în acelaşi timp, în acelaşi spaţiu şi continuu, al imnurilor mai multor ţări din America de Sud: Argentina, Brazilia, Paraguay, Chile şi Uruguay, este extraordinar! Deşi ai putea crede că din reunirea a cinci imnuri naţionale - amestec de sunete şi voci - nu va rezulta altceva decît zgomot, nu este aşa. Datorită ţărilor alese, cocktail-ul care combină cele patru imnuri, fiecare în aceeaşi măsură solemn, eroic, muzical, pare corul din finalul unei opere care porneşte de la Verdi şi creşte pînă la Wagner, are armonia lui internă. Efectul este o operă contemporană pe care artistul nu a obţinut-o întîmplător. El a ales imnurile unor ţări problematice, mizînd atît pe patriotismul, cît şi pe simţul muzical al acestora. Vă recomand să încercaţi şi dumneavoastră acest experiment: suprapuneţi imnurile a patru-cinci ţări europene (neapărat şi România). Rezultatul obţinut ar trebui să constituie un imn al Uniunii Europene.
Pînă ce vă veţi realiza propriul imn european (după selecţia proprie a naţiunilor), ascultaţi "imnul" lui Santiago Sierra: http://www.santiago-sierra.com/200707_1024.php
 133 persoane plătite ca să lase să li se vopsească părul blond |  Steagul negru al Republicii Spania |
 Linie de 160 cm tatuată pe spatele unor femei |  Anarhiştii |