În 1878, profesorul care i-a semnat lui Gaudí teza de arhitect la Şcoala Superioară de Arhitectură din Barcelona, a declarat: "Cine ştie dacă i-am semnat diploma unui nebun sau unui geniu. Timpul va hotărî". Şi într-adevăr, timpul a hotărât.
Nu poţi rămâne indiferent în faţa operelor lui Gaudí. Poţi să-l admiri sau să îţi displacă profund. Dar nu te va lăsa rece. Asta măcar pentru că vei simţi căldura ce emană din lucrările sale.
Poate că a fost şi (un pic) nebun. Ce om "normal" - după regulile din vremea lui - ar îndrăzni să ia în derâdere toate regulile de până la el şi să creeze astfel. Să inventeze. Forme, spaţii, curbe aparent nefireşti, arii neimaginate până atunci.
Deopotrivă admirat şi criticat atunci când trăia, acum este considerat pionierul stilului Art Nouveau în Spania. Sunt însă voci care spun că geniul lui Gaudí a ieşit din orice tipar de stil, că a creat un cu totul alt stil. Original şi avangardist. Stilul aproape suprarealist al lui Gaudí...
Nepăsător faţă de ordinea "aşezată" a lucrurilor, Gaudí a adus împreună sisteme arhitecturale aparent de necombinat şi a tulburat ordinea deja stabilită, creându-si propria ordine şi propriile reguli.
Formele nefireşti pentru arhitectura clasică, organice, aproape senzuale, te duc mai degrabă cu gândul la forme umane sau din natură - trupuri, frunze, copaci, mare. Obsesia lui pentru mare se regăseşte în multe din liniile imaginate de el. Combinaţiile de bucăţele de diferite materiale folosite - mozaic, ceramică, dau o senzaţie de vârtej ameţitor care îţi captivează privirea.
Gaudí avea un stil cumva intuitiv de a (p)relua modele din natură şi a le încorpora cu simplitate şi naturaleţe în lucrările sale. În loc să se folosească de forme clasice de design, el a preferat să lase natura să-i invadeze munca.
Formele curg în lucrările sale. Se revarsă într-o succesiune naturală şi caldă, iar multe din lucrările sale au un efect halucinant asupra privitorului.
Nu există nicăieri în lume clădiri ca ale lui. Clădirile lui par că trăiesc, vibrează. Respiră, se bucură, râd sau plâng. Au dat personalitate întregii Barcelone. Oraşul pare că a îmbrăcat stilul lui Gaudí.
Casa Milà, numita şi La Pedrera, casa Casa Batlló, parcul Güell sau... Sagrada Familia - the masterpiece. Sagrada Familia este strigătul lui Gaudí spre divinitate, gestul său suprem de creaţie. Ultimii săi ani de viaţă au fost dedicaţi lucrului obsesiv la incredibila construcţie, ca un simbol al dorinţei sale de nemurire.
Dispariţia prematură a lui Gaudí a lăsat Sagrada neterminată. Şi ca o dovadă în plus a geniului său, după ani şi ani, nici un alt artist nu a reuşit să continue construcţia într-un mod fericit. Părţile adăugate ulterior sunt în mod clar lipsite de acelaşi har. Sagrada plânge şi acum şi îşi aşteaptă încă artistul care să o completeze. Cine ştie, poate cineva o va trezi la viaţă cu un sărut, precum prinţul pe Frumoasa din Pădurea Adormită.
****
Închid ochii şi visez. Gândul mă duce departe, dar totuşi atât de aproape. Sunt în Grecia. Văd cerul de un albastru perfect, soarele cald şi generos. Simt mirosul ierbii, miroase a proaspăt şi a verde. Sunetul melodios al unei harfe îşi face loc uşor prin aerul încremenit, vrăjindu-mă. Timpul stă.Grecia este tărâmul magic unde razele soarelui alintă pământul şi-l fac roditor. Aici începe povestea Metaxa - în solul bogat mângâiat de razele soarelui mediteranean. Aici...
Metaxa a apărut în 1888, din pasiunea unui entuziast. Spyros Metaxas a visat să creeze o băutură care să capteze farmecul inegalabil al Greciei şi să-l ducă departe, peste hotare. Spyros a cuprins spiritul mediteranean într-o sticlă şi a aruncat-o în mare (Dacă vi se pare că am pierdut brusc direcţia, să ştiţi că obişnuiesc să testez mărcile despre care scriu, ca să mă inspir...).
Reţeta Metaxa este aceeaşi şi astăzi iar procesul de fabricaţie e unic printre alte băuturi spirtoase. Totul începe cu amestecul a trei varietăţi de struguri: Soultanina, Black Corinthian şi Sabbatiano, care sunt maturate până la trei ani, după care sunt aromatizate cu un amestec secret de ierburi şi cu... esenţă de petale de trandafir. Acum chiar că vreau să încerc Metaxa. Staţi aşa, doar o secundă. Două. Trei.
Să revenim. Unde rămăsesem? A, la petalele de trandafir. Amestecul este din nou lăsat la maturat, chiar şi până la 30 de ani pentru seria Grand Reserve, destinată probabil doar zeilor olimpieni...
Viţa de vie legănată de soare, struguri, arome, petale de trandafir, presărate cu multă pasiune din partea grecilor - asta e reţeta Metaxa, de 120 de ani. Simplu. Pentru mai multe detalii, întrebaţi soarele - o spune chiar Metaxa.
Rezultatul este un buchet (nu de trandafiri, ci de arome) complex, dulce şi plin, cu un caracter unic, ce aminteşte de pământul grecesc roditor şi de pofta de viaţă a grecilor. Delicios şi generos.
Sunt multe feluri de Metaxa: de 3 stele, 5 stele, 7 stele, 12 stele, chiar 16 stele şi apoi acel Grand Reserve (în caz că vă întrebaţi: muuulte stele) de care am agreat deja că noi, oamenii de rând, nu avem nici o şansă să ne apropiem... Numărul de stele reprezintă numărul de ani pe care licoarea magică i-a petrecut la maturat.
Şi totuşi, imaginaţi-vă că există o varietate şi mai specială, o ediţie de colecţie. Licoarea supremă. Se numeşte Grand Olympian Reserve Celebration Edition. Să încerc o traducere timidă? Ediţie Grandioasă şi Limitată de Sărbătoare Olimpiană... Aveţi altă idee?
Peste 2000 de ani însoriţi în fiecare sticlă - nu eu am spus-o, ci din nou, chiar Metaxa. Eu cred că o să mă duc să verific (din nou) chiar acum. Dacă nu revin mâine cu alte branduri, o să ştiţi de ce :)