Istanbul calling - Ziua 14: Turcia - Croaţia

Maria, după săptămâna asta de sferturi, timpul începe să curgă în contratimpi. Am început să am déjà-vu-uri simultane. Ca acum. Croaţia şi Turcia mi-au sărit în braţe. Le-am avut pe amândouă şi voi fi discriminatorie. Ţie ţi-am lăsat The University of Pula iar eu ar trebui să spun despre Istanbulul de acum 15 ani. De Ozgur nu mă leg. E turcul tău de suflet deşi, dacă-mi amintesc bine, eu îl agăţasem undeva prin grădinile cu statui kamasutrice. Dar aşa e când ai prejudecăţi născute în timpul orelor de română. Îţi rămân în cap doar poveşti cu otomani, ţepe, manele şi kebab. Abureală (fără ofensă). Am fost acolo. Am dat valul islamic la o parte şi am văzut Podul care leagă Europa de Asia. Două continente, despărţite regulamentar şi conform cu poruncile lui Allah. Atunci s-a întâmplat: am primit un mozol Tarkan-ian. Total non-islamic. Nu pune mâna pe Koran!

Istambul, Istanbul... Sunetele din moschee se confundă cu ţipetele bazarului. Asta la modul idilic. Ai văzut Gegen die Wand? Turcii, cu trăirile lor din Germania, şi actriţele de origine turcă şi filme porno care îşi arată adevărata artă atunci când li se dă ocazia... Istanbulul nu e o capitală. E un sentiment (din ciclul "arta suntem noi"). Oricum, în Turcia mi-aş permite să fiu patetică. Am exersat în restaurantele turceşti unde mă holbam la videoclipurile lor cu dansatoare din buric şi interpreţi creoli. Iar asta nu s-ar fi întâmplat niciodată în Croaţia unde, în afară de turism pe pâine, mi-am lins o tură de Zagreb necenzurat. Şi n-am găsit decât frumuseţi adriatice molipsitoare şi zâmbete machiate. În Istanbul m-aş pierde mai elegant şi de data asta l-aş citi şi pe Orhan Pamuk, dacă tot a luat Nobelul...

Înapoi în Bazar. Revin la Koran. Acolo, în îmbulzeala şi transpiraţia generală, un turc cotropitor îmi vindea munţi de ciorapi coloraţi. I-am purtat până s-au rupt. După o săptămână. Am rămas cu briza de Bosfor în nas şi cu comorile ascunse privirilor voastre bănuitoare. Dar sîntem în urmă. Pas, Paşă. Turcia şi-a luat hijab-ul de pe ochi şi priveşte cu tupeu înainte. Ozgur făcea la fel, în stil Ataturk-Fatih Akin, uitându-se de sus în jos, ca de pe un Ararat imaginar, la propiul chip voalat.

Din Antalya în Dubrovnik, din Islam în Rai, din club în moschee, din birou în Underground. De la croaţi la sârbi, de la bosniaci la turci, de la români la unguri şi de la spanioli la marocani... Meciurile astea-s un fel de manele fără taraf, cu scop multicultural. În hora de Balcani. Dacă tot ne-am prins într-un final...