... pentru că nu au putut să răsară toţi o dată. În mijlocul Kasselului, în faţa muzeului Fridericianum, Sanja Ivekovic plănuia ca o mare de maci roşii să înflorească chiar în timpul documentei 12. Amintirea spaţiilor sălbatice ar fi grefat astfel chiar (temporar) centrul cultural al Germaniei şi al lumii întregi (documenta 12 a fost vizionată de 755.000 de vizitatori). Fluxurile de semnificaţie care se întîlneau în lucrarea artistei croate proveneau din direcţii nebănuite.
În secolul 18 Freidrichsplatz era una din cele mai mari pieţe interioare din Germania. Încă din timpurile Germaniei unite de cancelarul Bismarck, dar mai ales sub regimul naţional-socialist, piaţa centrală din Kassel a fost folosită drept teren pentru exerciţii militare, parade şi marşuri. Macul, pe de altă parte, reprezintă în lumea vorbitoare de limbă engleză un simbol al soldaţilor căzuţi în lupte; ulterior a fost adoptat în ţările comuniste ca simbolul (roşu) rezistenţei şi al revoluţiei. În sfîrşit, Ivekovic pune în balanţă simbolistica macului cu maniera în care această plantă intră în circuitul drogurilor, seminţele sale constituind materia primă din care se prelucrează opiumul. Astăzi, la 7 ani de la intervenţia "providenţială" a americanilor în Afganistan, această ţară livrează 92% din producţia mondială de opiu. Acest fapt are consecinţe directe asupra societăţii afgane: emanciparea socială aşteptată nu a avut loc, iar unul dintre grupurile sociale care au cel mai mult de suferit sînt femeile.
Artista croată lucrează din 1979 în mediile video-lui, fotografiei, instalaţiei, performance-ului şi acţionismului artistic. Putem recunoaşte în lucrările sale impregnarea angajament politic, din perspectiva căruia Ivekovic analizează critic punctele de confluenţă dintre politică, imagini şi corp. În cazul cîmpului de maci, artista a colaborat împreună cu activiste feministe din Croaţia (Lezbor din Zagreb) şi asociaţia revoluţionară a femeilor din Afganistan (RAWA), împreună cu care a organizat mitinguri unde s-au intonat cîntece revoluţionare. Primele patru au fost interpretate de către corul Lezbor, pentru ca următoarele cinci să fie cîntate în ambele limbi afgane, Dari şi Pashto. În această configuraţie, acţiunea lui Ivekovic s-a constituit într-o critică a societăţii presupus "democratice" din care aceste femei fac parte.
În primăvara lui 2007 documenta era în pregătire iar Friedrichsplatz era, încă, doar un cîmp gol şi sordid. Totuşi Ivekovic îşi plantase deja macii. O studentă din Kassel putea fi văzută zi de zi alergînd cu bicicleta în jurul rondului de pămînt: nimeni nu luase în calcul porumbeii din Kassel, iar voluntara alunga din proprie iniţiativă bietele păsări, care descindeau în raiduri asupra terenului proaspăt sădit. Cînd am ajuns la documenta macii erau deja înfloriţi, dar mai rari decît mă aşteptam. Undeva, prin podurile caselor vechi din Kassel, păsările poate că deveniseră deja mai uşoare ca fulgul. Cei cîţiva maci purtau însă cu ei ecoul imnurilor revoluţionare...
...chitarele?
Nu, piesa Ozon-ilor nu a devenit imnul documentei, şi nici membrii formaţiei nu şi-au depănat amintirile rănite prin colţurile vreunui pavilion. E vorba de faptul că acea demonstraţie de măiestrie mecanică materializată în lucrarea lui Saâdane Afif, Black Chords Plays Lyrics - o instalaţie de chitare electrice negre şi difuzoare personalizate, acţionate prin dispozitive mecanice care ciupeau succesiv corzile - nu reuşea să domine fondul sonor. Chitările se luptau cu povestirile cîntate ale unor bărbaţi kurzi, acordurile cărora invadau spaţiul, venind din camera alăturată. Era evident: chitarele ieşeau în pierdere...
Tînărul artist Halil Altindere a expus un film - Dengbejs - despre viaţa kurzilor dintr-un oraş din estul Turciei. Lucrarea video se concentrează asupra manierei în care se configurează modernitatea în spaţiile non-vestice, chestionînd felul în care principiile vieţii moderne şi tradiţia se intersectează în punctul interfaţei vizuale a vieţii de zi cu zi. Ne întîlnim cu aceşti Dengbejs, adică cu cei care spun poveşti, funcţionînd ca istorici orali sau ca arhivatori ai miturilor, într-o cameră a cărei pereţi sînt acoperiţi cu covoare mesopotamiene. Ei sînt ultimii reprezentanţi ai unei tradiţii orale pe moarte. Cîntecele lor - sau mai degrabă povestirile lor cîntate - fac parte din tradiţia orală kurdă: îşi narează legendele vechi, amestecuri de ură, iubire, rebeliune şi tragedie, şi nu lipsesc nici referinţele la evenimentele politice contemporane. Dar cînd acest ritual ciudat ia sfîrşit, camera de luat vederi călătoreşte către exteriorul acestei camere, surprinzînd o casă-munte, tronînd deasupra înălţimilor oraşului Diyarbakir. Curînd, însă, priveliştea dezamăgeşte: descoperim că această casă nu este situată în mijlocul naturii, ci a fost ridicată chiar deasupra unei clădiri cu geamuri din sticlă armată, într-o piaţă dominată de blocuri-cutii-de-chibrituri şi zgîrîie-nori. Filmul se sfîrşeşte printr-un survol asupra structurii arhitecturale haotice a oraşului, expunînd în mod manifest efectele ciocnirilor dintre raţionalitatea instrumentală aplicată arhitectonicii acestui spaţiu şi o tradiţie în plin proces de aneantizare, sub care un oraş înţelege să trăiască şi să se dezvolte.
