Actorul spaniol e o figură impozantă, care a jucat cu egal aplomb şi cu subtilă nobleţe roluri de caïd şi de diplomat. A trăit 77 ani, din care 59 dedicaţi filmului, înregistrând una din cele mai bogate filmografii din cinematografia globală: 237 filme. Totuşi aş socoti că centrul de greutate al acestei cariere impresionante s-ar situa in anii 70. Cum scriu, pe cât posibil, despre filme pe care le-am văzut, fie şi în copilărie, încep cu Amanţii din Toledo, o melodramă gravă, cu câteva trepte deasupra nivelului de vulgarizare al telenovelelor, cu trioul italo-franco-mexican Alida Valli, Françoise Arnoul, Pedro Armendariz, unde îi e folosită doar vocea. Joacă roluri secundare exacte în Don Juan, pe scenariul lui Juan Antonio Bardem şi Ultimele zile ale oraşului Pompei, unul din primele filme de mucava, pentru a da măsura expresivităţii somatice în Viridiana, celebrul film al lui Buñuel. Voi sări peste rolul secundar dintr-o ecranizare fără pretenţii după Cervantes (Dulcineea del Toboso), pe care-l pomenesc doar pentru jocul marginal de cuvinte, pentru a mă opri la alt rol secundar, portretul de medalion al lui Louis XIV, într-o biografie romanţată a lui René Robert Cavelier, Sieur de La Salle, explorator francez al Americii de nord, socotit de băştinaşi unul dintre founding fathers ai naţiunii americane (El Señor de La Salle). Continuă seria de portrete de regi în El Greco (Felipe II, fiul lui Carol Quintul), unde Mel Ferrer îl joacă pe pictorul cretan, apoi interpretează acelaşi personaj istoric în Cervantes, alt film biografic. Iarăşi trec peste un remake al celor şapte magnifici, unde joacă rolul banditului mexican, deoarece nu l-am văzut, deşi ar fi fost interesantă o comparaţie cu hazul imprimat personajului de Eli Wallach, pentru a semnala unul din primele roluri principale, în Filiera franceză, best seller al anilor 70, unde îi dă replica unui Gene Hackman în plină formă. Nu pot să nu menţionez Alb, roşu şi..., unde revine la rol secundar, o savuroasă comedie, tipic italiană, a lui Lattuada, cu Sophia Loren şi Adriano Celentano, care fac un cuplu de zile mari. Marele său film îl consider a fi Farmecul discret al burgheziei, sub bagheta aceluiaşi Luis Buñuel. Participă la galeria de mici roluri, ca Gaspar, în Gesu di Nazaret, al lui Franco Zefirelli. Ultimul film în care l-am văzut, tot în rol secundar, a fost 1492. Cucerirea Paradisului. Peste abia doi ani va muri, la Madrid. În filmul monumental al lui Ridley Scott, pe care-l aşteptasem, deşi Depardieu se descurcă onorabil în El amirante Cristobal Colón, rolul protagonist aparţine coloanei sonore a lui Vanghelis Papatanasiou.
Păcat că nu mi-a venit ideea de a scrie despre Alberto Sordi cu prilejul unui meci anterior al Italiei, căci ar fi fost mai aprope de aniversarea naşterii actorului, pe 15 iunie 1920. Versul eminescian referitor la Alecsandri i se potriveşte perfect lui Sordi, ca perifrază: acel rege-al comediei, veşnic tânăr şi ferice. Sigur că ultimele sale filme, din totalul de 150, aparţin celui de-al optulea deceniu de viaţă, dar eu mă voi limita, ca de obicei, la cele văzute. A făcut oarece vâlvă în epocă filmul lui Fellini Şeicul Alb, unde joacă rolul principal (coscenarist, alt mare regizor, Michelangelo Antonioni). Continuă colaborarea cu Fellini în I vitelloni, dar primul rol major l-aş considera cel din Medicul de la asigurări, unde-şi găseşte formula personală de expresie gen one man show, pe linia satirei sociale corosive. Film făcut de un regizor de stânga, Luigi Zampa. Deşi, aici, primii pe generic sunt două nume mari, Vittorio de Sica şi Marcello Mastroianni, sarea şi piperul filmului vin de la Sordi. Pe această linie, rolurile din Omul Mafiei şi, mai ales, Învăţătorul din Vigevano, capodopera lui Elio Petri, comedie neagră fără de care nonitalienii pricep greu relaţia între Lombardia şi fostul regat al celor două Sicilii. Încurajat de succesul, în egală măsură de public şi de critică, al brandului Sordi, cum am spune în jargonul la zi, trece în spatele camerei şi filmează
Maestru al comediei negre, Alberto sordi dă un recital de clasă în Cea mai frumoasă seară din viaţa mea, ecranizare a lui Ettore Scola după nuvela Pana de automobil de Friedrich Dürrenmatt. Trei maeştri ai humorului negru, reuniţi într-o peliculă care face, totuşi, unele concesii gustului public, dar nu în zona personajului central.
Mi-ar fi făcut plăcere să închei cu ceea ce consider a fi cea mai mare performanţă actoricească a lui Alberto Sordi, dar enciclopedia de cinema online nu conţine comedia de moravuri Il dentone (Dinţosul), un soi de paralelă italiană precursoare a filmului lui Scorsese Regele comediei, cu De Niro şi nu se cade să povestesc amintiri, chiar reliefate, fără acoperire documentară.