Dar, pe de altă parte, e de scris oricât despre Rusia, surpriza unui campionat în care habar nu am ce caută (nici ea, nici Turcia, de altfel), devreme ce nu aparţin Europei, o dispreţuiesc, o ocupă din vreme în vreme şi, între timp, o jumulesc de bani pentru petrol şi gaze.
Este discursul lui Nichita Hruşciov din 7 decembrie 1954 la "Conferinţa unională a constructorilor, arhitecţilor şi muncitorilor în industria materialelor de construcţii, în industria construcţiilor de maşini pentru construcţii, în proiectare şi cercetare" un manifest ignorat al arhitecturii moderne?
Discursul lui Nikita Hruşciov din 1956 la congresul PCUS este îndeobşte cunoscut drept începutul procesului de destalinizare în URSS şi în majoritatea ţărilor-satelit ale acesteia. Textul pe care îl discut aici poate fi însă redescoperit, în sfârşit, drept primul atac efectiv împotriva stalinismului, de la cel mai înalt nivel al conducerii sovietice.
În comparaţie cu discursul din 1956, avem de-a face deocamdată cu un "manifest blând", spre a parafraza o vorbă a lui Robert Venturi. De asemenea, trebuie precizat că este un atac oblic. Propriu zis, în cauză nu este pusă ideologia care a generat realismul socialist, nici rolul disfuncţional al personalităţilor de prim rang ale puterii - Stalin însuşi, Lunacearski, Şciusev, Jdanov - în configurarea respectivei "metode". În vizorul noului lider s-au aflat mai degrabă punctul de vedere oficial de până atunci asupra arhitecturii, politicile staliniste în domeniul construcţiilor şi urbanismului, estetica obiectelor şi strategiile lor de edificare, precum şi persoanele-cheie ale establishment-ului arhitectural.
Cu toate acestea, trebuie spus că sunt de găsit elemente aparţinând vădit, sau gravitând în aura retoricii moderniste:
a) Discursul a proclamat nevoia imperioasă de a industrializa tehnicile de construcţie, accentuând asupra standardizării şi tipizării, asupra prefabricării şi a producţiei de masă a elementelor structurale. Ca o consecinţă nemijlocită a schimbării tehnologiilor şi a producţiei industriale, liderul sovietic accentuează asupra schimbării modului în care arhitectura va trebui proiectată. Arhitectura devine secundă în raport cu edificarea, o consecinţă a acesteia. Chiar această inversare a ierarhiilor - semnalată încă din titlu - semnalizează o respingere a situaţiei de dinainte de 1953 în domeniul edificării.
b) Hruşciov a criticat monumentalismul edificiilor staliniste. ţintele principale au fost atât caracterul de unicat al acestor edificii, cât şi alura lor de edificii sacre. În locul acestora, accentul discursului cade aproape exclusiv pe programele sociale, în special asupra locuinţelor colective, de masă. Singurul criteriu de judecată al acestor ansambluri rezidenţiale urma să fie costul metrului pătrat de construcţie, în detrimentul celui anterior - cantitatea de decoraţii care atârna de faţade.
c) Chiar dacă nu a propus în chip explicit constructivismul ca pe o ideologie şi o estetică renăscută din cenuşa martiriului său stalinist, Hruşciov l-a identificat cu o "ţintă falsă": lupta împotriva avangardismului îi părea liderului sovietic mai degrabă o perdea de camuflaj dinaintea slabei calităţi a arhitecturii staliniste.
d) În fine, ca o consecinţă a punctelor anterioare, prin critica acidă adresată Academiei de Arhitectură, lui Mordvinov, capul acesteia şi, de asemenea, arhitectului-şef al Moscovei, Hruşciov ataca violent structurile instituţionale lăsate în urmă de stalinism şi pe reprezentaţii acestora. În chip vădit, discursul a fost gândit ca un atac la adresa arhitecturii celei "vechi", din timpul perioadei Stalin. Aceasta avea să fie umilită şi indirect, prin critica adusă instituţiilor sale, odinioară un cuib al nomenclaturii artistice. Să ne amintim că în filmele epocii staliniste, când trebuiau prezentate medii privilegiate şi standarde de viaţă elevate ale epocii, arhitecţii şi casele lor erau acolo. Uniunea avea o "dacea" (vilă) în afara Moscovei, la Suchanov. Academia folosea un vechi palat şi până şi Frank Lloyd Wright [1], pe atunci membru al delegaţiei americane la Congresul Uniunii Arhitecţilor din 1937, fusese surprins şi delectat de standardele de lux de care se bucurau arhitecţii. Conferinţa nu era însă una a Uniunii Arhitecţilor, nici a Academiei de Arhitectură. Consecinţe ale decretului din 23 aprilie 1932, deşi prezente la conferinţă, ambele instituţii aveau să afle că zilele măreţiei lor trecuseră.
Industrializare - Prefabricare - Casa tipizată/serială
Prioritatea aveau să o deţină industriile legate de edificare, de care arhitecţii vor urma să depindă de aci înainte: ei erau o parte măruntă, în nici un caz cea mai importantă, al colosului industriei materialelor, maşinilor şi tehnicilor de edificare în sine. Titlul discursului însuşi nu amintea arhitectura în chip explicit ("asupra introducerii pe scară largă a metodelor industriale, a îmbunătăţirii calităţii şi reducerii costului construcţiilor"). Doar breasla era menţionată, dar după aceea a constructorilor. Mai mult încă, arhitectura este arareori numită în prima parte a discursului, cea care de fapt schiţează viguros direcţiile politicii viitoare în construcţii.
După o introducere care clama întâietatea industriei grele în dezvoltarea Uniunii Sovietice, Hruşciov va elabora această idee în construcţii, spunând că industria grea înseamnă: a) mai mult ciment şi, deci, mai mult beton armat; b) industrializarea pe scară largă a construcţiilor; aşadar c) beton prefabricat şi nu monolit [2] şi d) în nici un caz cărămizi. Pentru Hruşciov, "mai progresist" (sic!) însemna "a industrializa metodele de construcţie", ceea ce presupunea ca o întreagă industrie să se dezvolte în jurul conceptului de progres, verificând în proces şi opinia lui Tafuri privind "confiscarea" mişcării moderne de către industrie:
"Prin decretul CC al PCUS şi al Consiliului de Miniştri al URSS, s-a prevăzut ca în următorii trei ani vor fi construite 402 noi fabrici şi 200 de platforme pentru producerea elementelor prefabricate şi a pieselor din beton armat. În aceşti trei ani, producţia elementelor de prefabricate din beton armat va creşte de trei ori; în legătură cu aceasta, producţia de ciment va creşte mai mult de o dată şi jumătate (...)."
În domeniul prefabricării, părea dificil pentru liderul sovietic să aleagă dintre sistemele existente - cu structură prefabricată şi panouri, sau doar panouri mari - încât el părea gata să îngăduie existenţa şi competiţia lor, amânând astfel opţiunea oficială pentru unul din ele: "(...) mi se pare că pentru moment nu trebuie dat un anume verdict (...) Trebuie să oferim ambelor sisteme şansa să se dezvolte". Mai mult încă, orice putea fi prefabricat trebuia produs ca atare: nu numai ziduri şi elemente de construcţie, ci şi poduri, conducte, practic orice putea înlocui lemnul, cărămizile şi metalul: "Orice poate fi înlocuit în construcţii cu betonul sau betonul armat, trebuie înlocuit". Motivul aparent? Exista, pare-se, o criză de lemn în URSS la acea dată. Pe de altă parte, metalul fusese folosit inadecvat şi "injust".
Dacă aceste motive laterale pot fi acceptate, cu siguranţă însă cărămizile erau condamnate datorită caracterului lor "retrograd": erau asociate cu o înapoiere a industriei construcţiilor, cu munca manuală (i.e. cu ineficienţa dinaintea epocii moderne, a maşinilor). Aparent, pledoaria lui Hruşciov pare încă o dată irigată de fascinaţia primară a sovieticilor faţă de fordism şi taylorism, după ce Lenin râvnise odinioară la altoirea acestora pe justeţea ideologică a bolşevismului.
Înapoierea este un cuvânt cheie al discursului, pentru că lupta împotriva înapoierii este informată de dorul de progres societal şi economic (i.e. industrial). Trebuie de îndată observat că abordarea este maniheistă: eficienţa şi progresul au substanţă morală, asemenea felului în care realismul socialist citise istoria. Cimentul - cu deosebire betonul armat - şi prefabricarea erau "bune", în vreme ce cărămizile şi betonul monolit, respectiv munca manuală, erau "rele".
Discursul înglobează un tip de retorică mai socială decât era prevăzut în agenda realismului socialist arhitectural. Desigur, acesta din urmă era la rândul său eminamente populist, dar mai cu seamă la nivelul expresiei, pe când Hruşciov doreşte o "democratizare" a producţiei de spaţiu habitabil, cantitativ vorbind. Hruşciov scurt-circuitează aşadar logica distorsionată a "dreptului poporului sovietic la coloane" postulat cândva de Lunacearski. Nu de acces la fast au nevoie massele, ci de satisfacerea, deocamdată la un nivel elementar, a nevoilor de habitare. De aceea, el are soluţii fireşti: URSS nu (mai) avea de fapt nevoie de monumente, ci de proiecte sociale "umile", "funcţionale": spitale, creşe, şcoli.
Spre deosebire de arhitecţii stalinişti, care pierduseră contactul cu realitatea, Hurşciov are argumente tipice de activist, luate "din viaţă", spre a-şi sprijini afirmaţiile. Bunăoară, în oraşul industrial Vatutenki (regiunea Moscova), grădiniţa fusese prost proiectată din perspectivă funcţional(ist)ă. Ea era supra-dimensionată (91,9 mp/copil în loc de 24 mp/copil, cât statuau normele în vigoare atunci) şi erau "încărcate cu ornamente din stucatură". Era un "palat", proclama ironic speaker-ul, care costase de trei ori cât ar fi fost costul "normal" al unei astfel de investiţii. Şi, cu toate acestea, autorului proiectului i-a fost decernat premiul întâi. Pentru ce? Pentru risipirea fondurilor."
Industria devansa dramatic arhitectura: uneori, proiectarea unui edificiu dura doi ani şi mai mult, observ mustrător liderul bolşevic. Dacă arhitecţii înşişi nu realizau cât de înceţi sunt, industria, semnul progresului inexorabil, îi va accelera ea însăşi. Ce însemna însă, drept consecinţă a logicii interne a discursului, progres în proiectare? - proiecte tip; Cu cât mai simple, cu atât mai bine. Cu cât mai puţine, cu atât mai bine:
"De ce sunt folosite 38 de proiecte tip? Este aceasta raţional (sublinierea mea, A.I.)? (...) Trebuie alese un număr limitat de proiecte tip pentru locuinţe, şcoli, spitale, grădiniţe, magazine, ca şi pentru alte clădiri şi construcţii; trebuie construit în masă potrivit acestor proiecte pentru, să spunem, cinci ani. După această perioadă să se discute şi, dacă nu vor fi alte proiecte mai bune, durata de folosinţă a acestora să fie extinsă pentru încă cinci ani. Ce este rău în această propunere, tovarăşi?"
În logica duală a lui Hruşciov nu exista loc pentru finisaje şi decoraţii elaborate ("exagerate" ar fi termenul cuvenit aici, potrivit discursului). Arhitecţii care proiectau edificii unicat deveniseră deodată "un obstacol împotriva industrializării construcţiilor". Ei erau reacţionarii cărora nu le plăcea să se construiască "bine şi repede", credea secretarul general al PCUS. Ei fuseseră obişnuiţi să ridice câte un monument (termen prin care Hruşciov înţelegea "o clădire ridicată potrivit unui proiect personal"). Foarte probabil că datorau această eroare educaţiei primite în şcoala de arhitectură, devenită după 1932 practic un bastion beaux-arts-ist al realismului socialist.
Dacă arhitecţii doreau "să meargă în pas cu viaţa", ei trebuiau să înveţe nu doar să proiecteze forme, ci şi despre materiale, tehnici de construcţie şi, mai ales, despre economie. Tradiţiile beaux-arts-iste ale şcolii staliniste de arhitectură erau astfel atacate frontal. În schimb, Hruşciov evocă modelul politehnic de predare a arhitecturii (mai apropiat de Bauhaus, dar pilotat ideologic, se înţelege, de către partid). Prin decorarea arhitecturii lor, beaux-arts-iştii atârnau de clădiri decoraţii lipsite de gust şi - un nou argument modern - inutile. Erau arhitecţi de faţade. Edificiile lor erau dificil de construit, scumpe, consumatoare de bai şi resurse. În locul lor, Hruşciov proclamă criteriul "preţului de metru pătrat de construcţie" drept singurul realist şi care era în stare să subsumeze inclusiv dimensiunea estetică a "puritanismului" arhitecturii sale sociale.
"Ornamentul este incorect politic"
"Ornamentul este o crimă" spusese cu mult timp în urmă Loos. Hruşciov nu doar că este de acord cu ceea ce a devenit în timp un slogan al modernismului arhitectural, dar îi adaugă alte conotaţii. Decorativismul era expresia malignă a unui program de construcţii aberant (i.e. "iraţional"), care privilegiase turnurile către care "putem privi, dar în care nu putem locui sau lucra". Argumentele anti-staliniste urmează apoi de pe poziţii tipic moderne. De ce avea nevoie Moscova de asemenea turnuri, care, în afara preţului lor, mai şi arătau ca nişte biserici? Ele ofereau o expresie exterioară inadecvată funcţiunii cărora le erau destinate:
"Nu se poate transforma o casă contemporană, prin mijloace formale, într-un soi de biserică sau de muzeu. Aceasta nu aduce nici un confort suplimentar locuitorului, ci complică utilizarea clădirii şi îi scumpeşte costurile."
Spre deosebire de Loos însă, Hruşciov îşi permitea să fie nu numai caustic la adresa "decoratorilor", ci şi efectiv în punerea în practică a judecăţilor sale de gust. Acestea sunt "perversiuni în arhitectură" şi oricine nu înţelegea (i.e. nu era de acord cu) noile directive trebuia să fie înlocuit. Aşa se întâmplă cu un tovarăş Zaharov, fost director al unui institut de proiectări. Vina sa, în afară de apartenenţă la nomenclatura stalinistă în arhitectură? - proiectase un bloc de locuinţe: un turn cu statui palladiene la vârf, având "o cameră de locuit cu cinci pereţi, cu o fereastră de colţ, inconfortabilă, lăsând la o parte că locuitorii aveau de privit toată viaţă lor spatele statuilor".
Dar Zaharov nu era singur. Zaharov fusese poate inspirat de teoriile anterioare privind o abordare monumentală a siluetei oraşelor sovietice, precum şi de hotărârile de partid şi de stat care începuseră programul de turnuri în Moscova (1 februarie 1949). Zaharov este ţapul ispăşitor, iar atacul vizează întregul eşafodaj estetico-politic care l-a făcut posibil. Nu mai puţin vinovată era Academia de Arhitectură, al cărei preşedinte "s-a schimbat după război. Nu mai este acelaşi tovarăş Mordvinov". Lui A.G. Mordvinov, deja "atins" în discurs, îi este citat de către Hruşciov un articol din Arhitektura SSSR 1/1945 (nota bene: cu nouă ani înaintea discursului lui Hruşciov!). Metoda citării abuzive este una manipulatorie. În fond, din epoca respectivă s-ar fi putut găsi citate încă mai incriminante chiar din "creaţia" speaker-ului însuşi. La fel se petrece şi cu profesorul A.V. Bunin. Amândoi fuseseră partizanii unor elemente urbane înalte, fără scopuri imediate: "portice, holuri monumentale, turnuri". Centrele oraşelor, credea Bunin, trebuiau să excludă prefabricarea. Dimpotrivă, ele ar fi trebuit proiectate individual şi monumental, cu siluete verticale majore. Nu mai încape îndoială că arhitecţii proiectanţi sacrificau confortul şi costurile, devreme ce, pare a sugera Hruşciov, de la vârf veneau asemenea exemple de greşită înţelegere a fondului problemelor arhitecturii.
Dar a fost cu adevărat o neînţelegere, sau, mai degrabă, sub stindardul anti-constructivismului, arhitecţii stalinişti îşi justificau doar "tendinţele greşite"? Din acest punct, Hruşciov intră în cea mai surprinzătoare şi radicală secvenţă a discursului său. Avea de demolat deopotrivă establishment-ul stalinist şi ideologia sa estetică.
Cu primul inamic putea rezolva facil lucrurile. Noii lideri îşi promovează oamenii proprii, iar oligarhia stalinistă orfană ştia din propria sa experienţă acest lucru. În plus, ea se afla în culpă, iar secretarul general va folosi un "cal troian" pentru a demola structurile existente fără a compromite sistemul. Numele său era tovarăşul Gradov. Acesta, pare-se, îl criticase pe tovarăşul Mordvinov (întruchiparea establishment-ului însuşi), folosind argumente similare cu cele promovate chiar de liderul sovietic pe 7 decembrie 1954. Dar Mordvinov ar fi încercat să îl împiedice a lua cuvântul la conferinţă. Aceasta dovedea încă o dată, dacă mai era nevoie, că "în Academia de arhitectură nu sunt nici condiţiile necesare pentru un schimb liber de opinii privind munca arhitecturală, nici critică." Nu era exclusiv vina lui Mordvinov. O împărţea cu Comitetul de stat pentru construcţii, care ar fi trebuit să supervizeze munca academiei şi "să promoveze activitatea de standardizare, sistematizare şi construcţie a oraşului". Se înţelege din discurs că Hruşciov reproşează şi acestui înalt organism de stat că nu îşi făcuse de fapt datoria.
Cât despre metoda realist-socialistă, liderul comunist trebuia să fie mai subtil decât schimbarea prin decret a limbajului estetic oficial. El a preferat atunci să adopte o tactică de învăluire: duşmanul duşmanului său îi devenise brusc - dacă nu prieten, cu siguranţă - aliat. Care era duşmanul cel mai înverşunat al realismului socialist? Avangarda, cu constructivismul drept echivalent în arhitectură. Elita avangardistă fusese înlocuită din posturile de conducere a arhitecturii încă de către Lenin. Clasicişti precum Joltovsky, Sciusev [3] şi Ivan Fomin pilotau replierea arhitecturii sovietice pe exemple de prestigiu din trecutul "progresist" al umanităţii. Constructivismul devenise "formalist" - pentru că dorea să inventeze forme noi, lipsite de conţinut "revoluţionar" şi "cosmopolit", pentru că fusese salutat cu entuziasm de avangarda europeană "burgheză", ceea ce pusese sub semnul întrebării caracterul său revoluţionar încă de la expoziţia de la Paris din 1925.
Cum să surpi mai bine realismul socialist aşadar, decât pretinzând că era mai importantă pentru promotorii săi lupta împotriva constructivismului, decât proiectarea unei adecvate arhitecturi sovietice? "Desigur", trebuie luptat împotriva constructivismului, concedea Hruşciov, care nu era pregătit - nu va fi niciodată - să împingă la ultimele consecinţe lupta împotriva stalinismului. Dar lupta trebuia dusă folosind "mijloace raţionale". Am mai subliniat cuvântul "raţional", atât de drag modernităţii. Ce vrea să însemne acest termen cheie al discursului pe care îl interpretăm?
Dacă îndărătul formalismului se ascundea constructivismul, atunci probabil că arhitecţii stalinişti înşişi erau adevăraţii constructivişti. Paradoxul "confundării cu inamicul" decurgea dintr-o suită de observaţii empirice. Aceşti arhitecţi "alunecau către pasiunea estetizantă pentru o formă desprinsă de conţinutul său". Iată un argument prin excelenţă drag lui Sullivan ("forma urmează funcţiei"). Aceşti arhitecţi păreau să nu vadă în lupta lor oarbă că, probabil, fuseseră şi părţi bune, recuperabile, ale constructivismului. "Stilul-cutie, trist şi gri". cum îl numea Marea Enciclopedie Sovietică [4], ar fi produs totuşi edificii mult mai ieftine decât colonadele şi turnurile staliniste. Apoi distribuţia interioară a acestor clădiri, modul în care ele puteau fi întrebuinţate, erau mai "raţionale", aşa cum se subliniază frecvent în discurs, decât decorarea stridentă şi inutilă a faţadelor. Era evidentă din partea arhitecţilor atitudinea mai degrabă neglijentă faţă de "nevoile arzătoare ale poporului" decât eficientă în combaterea constructivismului vrăşmaş.
Hruşciov a continuat să îşi stupefieze şi mai mult publicul, punctând câteva principii dragi modernismului. a) În primul rând, o declaraţie de principii: "Noi nu suntem împotriva frumuseţii, ci împotriva lucrurilor inutile". apoi, derivat din acest slogan, urmează că b) faţadele trebuie să fie frumoase nu datorită decorării lor, ci mulţumită "proporţiilor măiestrite ale întregii clădiri, unei bune proporţionări a ferestrelor şi a uşilor (...), folosirii adecvate a finisajelor". c) În fine, în probabil cea mai limpede parafrază a mantrei moderniste, Hruşciov cere ca faţadele să fie frumoase prin "sublinierea veridică a bucăţilor de perete şi a elementelor în blocurile din panouri mari".
Efecte asupra practicii
Evident, discursul a fost menit să dea o lovitură - uşor oblică, dar dramatică totuşi - realismului socialist şi, prin el, stalinismului remanent. Era un manifest împotriva a ceva, mai degrabă decât catalizator al unei estetici alternative. Agenda arhitecturii moderne a fost sursa de inspiraţie pentru liderul sovietic. Este de asemenea evidentă influenţa discursului asupra practicii din URSS şi ţările satelit. Din 1955 înainte, doar edificii aflate la acea dată în construcţie au continuat să fie edificate, nu fără a suporta criticile aspre la adresa costurilor şi a decoraţiilor lor. Practic, din 1957 nu se mai poate vorbi despre arhitectură "stalinistă" nici în URSS, nici în majoritatea ţărilor-satelit. Mordvinov, autor al Hotelului Ukraina (unul dintre zgârie-norii stalinişti), şi-a încasat porţia de critică chiar în discurs. Metrul pătrat de construcţie costa cu 17% mai scump decât cel de la Hotelul Moskva [5], nu în ultimul rând datorită decoraţiei excesive. Multe pavilioane de la Expoziţia agricolă unională din Moscova (descrisă in extenso de arhitectul său şef A Jucov în Arhitektura SSSR 7/1954, respectiv în Arhitectura RPR 9/1954) au fost terminate după moartea lui Stalin [6]. Casa Sovietelor RSFSR de pe Krasnopresnenskaia a fost ridicat ulterior urmând îndeaproape proiectul său dinainte de 1954, dar epurat aproape in întregime de ornamentică. Stadionul Central Lenin din Lujniki (1956, arh A.V. Vlasov - în 1954 arhitect-şef al Moscovei, "un arhitect bun, dar care uneori nu manifestă cea mai bună perseverenţă", spunea Hruşciov în discurs), aminteşte edificii dinainte de război precum Stadionul Dinamo a lui Boris Iofan: clasicist încă, dar fără decoraţia flamboiantă a edificiilor de după 1948.
În urma hotărârii CC al PCUS din 4 noiembrie 1955 "elementele stilistice inutile" au fost în mod oficial şi definitiv eliminate din discursul arhitectural şi pe toată durata anului 1956 s-a trecut la un proces de epurare a proiectelor anterioare. Un text din 1958, semnat de primul secretar al Uniunii Arhitecţilor Sovietici P. Abrosimov, ne aminteşte că astfel s-ar fi economisit 10 miliarde de ruble, adică 2% din costul total (Arhitektura SSSR 5/1958, 23-5). În 1956-57 Gosstroi şi Uniunea Arhitecţilor Sovietici au organizat noi concursuri pentru proiecte tipizate de locuinţe şi edificii publice. Scopul urmărit era acela de a reduce costurile cu 8-11% într-o primă fază, urmând ca, prin aplicarea secţiunilor de apartamente unifamiliare adoptate în 1957, a prefabricării şi tipizării ("Tipizarea a devenit linia principală în dezvoltarea construcţiilor şi arhitecturii în Uniunea Sovietică." - Abrosimov, 23), să se ajungă la dezideratul de 15% economie în comparaţie cu costul clădirilor similare staliniste, pe de o parte, respectiv la lichidarea într-un deceniu a problemei locuinţei în URSS, pe de altă parte. Potrivit lui Ockman şi Eigen, care amintesc cu prudenţă discursul lui Hruşciov ca pe un posibil text modernist (1993, 184), consecinţa următoare a fost că aproape 70% din părţile constructive ale clădirilor au devenit prefabricate, spre deosebire de 25% în 1950. Deşi în 1948 Academiei de arhitectură i se ceruseră prototipuri pentru diferite tipuri de clădiri, nu o real tipizare era rezultatul acestui demers, după criteriile lui Hruşciov. Rezultatul fusese: 50 de tipuri diferite de apartamente şi (atenţie!) 200 de tipuri de clădiri publice, fiecare cu setul său de ornamente şi detalii "tradiţionale" şi "naţionale". După 1954, asemenea "risipă" nu se va mai petrece.
Ceea ce nu înseamnă că modernismul sovietic de după discursul lui Hruşciov a reprezentat o întoarcere frontală la experienţe constructiviste. Expusă la Bruxelles în pavilionul sovietic, arhitectura prefabricată, croită respectându-se indicaţiile liderului sovietic, însemna de fapt "un tratament bazat pe dezbrăcarea faţadei şi pe mai puţine simetrii obligatorii, dar care, în rigiditatea concepţiei rămânea similar lucrărilor duse la bun sfârşit sub Stalin" (ibidem).
De asemenea, trebuie menţionat că discursul lui Hruşciov nu este decât primul dintr-o serie de luări de poziţie ale liderului bolşevic în problemele locuinţei de masă, ale tipizării. În discursul său la Congresul al XX-lea al PCUS, Hruşciov a reiterat necesitatea apariţiei unui "stil arhitectural socialist". Trebuia produsă mutaţia de la o "concepţie estetizantă şi unilaterală" (Abrosimov, 23) la dezvoltarea tehnicilor de construcţie, la economie, confort şi "un înalt conţinut de idei şi principialitate în muncă" (ibidem). De asemenea, o nouă cuvântare pe problemele construcţiei şi arhitecturii este rostită la 12 aprilie 1958 de acelaşi Hruşciov; în stenogramă, ea este publicată de Stroitelnaia gazeta 79/2 iulie 1958 şi apoi reluată şi în presa de specialitate est-europeană. Chiar la patru ani după propriul atac împotriva trecutului imediat, Hruşciov continuă să constate că unii constructori sunt încă "prizonierii proiectelor elaborate anterior [anului 1954, n.m]" (Arhitectura RPR 8-9/1958, 7), că "nu toţi arhitecţii au renunţat la ornamentarea inutilă, dar costisitoare, a faţadelor de clădiri", ceea ce dovedea că "reorganizarea arhitecturii nu este terminată" (ibidem). Hruşciov propune şi câteva teme noi: căminul de (ne)familişti amintind de casa-comnă a constructiviştilor ruşi, cu bibliotecă mobilă, sală socială, unde grupurile sanitare, ca şi bucătăria de altfel, "trebuie să fie comune" (ibidem, italicele mele, AI). 10-15% din totalul construcţiilor de locuinţe trebuia dedicat acestor cămine, unde o parte semnificativă din serviciile locuirii este delegată: dereticarea camerei respective, creşa, bucătăria, spălătoria trebuiau extirpate din interiorul casei şi socializate. De asemenea, Hruşciov propune disocierea dintre locuinţe pe de o parte şi magazine, dotări social-culturale, pe de cealaltă parte; ele par a nu coabita mulţumitor într-un unic edificiu. Micşorarea înălţimii camerelor de locuit la 2,5 m şi eficientizarea şantierelor de prefabricate sunt de asemenea teme privilegiate ale acestui discurs. Toate aceste eforturi de edificare rapidă şi industrializată au drept raţiune întrecerea cu "cel mai puternic atlet - capitalismul american", pe care sovieticii au datoria "de a-l pune cu umerii la pământ (...) înainte de a părăsi această lume să râdem de capitalişti şi să le arătăm superioritatea comunismului faţă de capitalism" (idem, 10).
Pronostic? Ei bine, chiar aşa: să vedem - ce? superioritatea capitalismului de stat, bazat aproape exclusiv pe vânzarea brută de resurse naturale, cu naţionalismul drept ideologie şi ortodoxia habotnică drept religie de stat, asupra regatului federat, cu provinciile cele mai refractare oscilând între tendinţe centrifuge violente (Ţara Bascilor) şi înţelepciunea de a rămâne, autonom, înăuntrul unei structuri statale care şi-a dovedit viabilitatea. Chiar sunt curios!
Note:
[1] A se vedea textul lui F.L. Wright "Arhitectură şi viaţă în URSS" în Simetria / Totalitarism / primăvara 1995 (traducerea mea). Textul a apărut iniţial în Architectural Record, oct. 1937.
[2] "Nu vom da numele şi nu-i vom acuza pe cei care au condus constructorii spre folosirea betonului monolit. Cred că acei tovarăşi au înţeles înşişi că se aflau pe un drum greşit. Astăzi este limpede oricui că trebuie să urmăm calea mai progresistă [care este] calea folosirii elementelor şi a pieselor prefabricate" (sublinierea mea, A.I.).
[3] "Una dintre contradicţiile fundamentale ale operei lui Sciusev a fost aceea dintre concepţiile sale progresiste - refuzul clasicismului şi folosirea formelor naţionale - şi conţinutul reacţionar al acelor clădiri, adesea servind biserica anti-populară ţaristă (...) Numai după Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie Sciusev s-a ridicat la înălţimea propriilor posibilităţi, opera sa câştigând un conţinut social şi ideologic adecvat, plasându-l astfel pe Sciusev printre cei primii şi cei mai importanţi maeştri ai arhitecturii sovietice." "Alexei Victorovici Sciusev - Marele maestru al arhitecturii sovietice" în Arhitectura 2/1953. A se observa modul în care teza lui Stalin privind dihotomia dintre formă şi conţinut este folosită în a face separarea între bisericile lui Sciusev dinainte de 1917 şi opera sa post-revoluţionară.
[4] Editată în ruseşte în 1953, vol. 22, pag.437, citată în text de însuşi Hruşciov, spre a dovedi irelevanţa modului în care propaganda stalinistă definea constructivismul.
[5] Istoria, povestită de Trakhanov şi Kavtaradze, spune că Sciusev, care avea de redesenat faţadele a ceea ce trebuise să fie un proiect modernist, a propus lui Stalin două soluţii. Fiind doar jumătăţi de faţade diferite, unite de-a lungul axei de simetrie pe o aceeaşi planşă, Stalin a semnat-o ca fiind o unică propunere şi nimeni nu a îndrăznit să-i atragă atenţia asupra erorii. Aşa încât faţada hotelului Moskva este "disimetrică": două jumătăţi diferite de faţade.
[6] Casa a fost deteriorată în urma atacului lui Elţin din 1992 asupra parlamentului rus.
