Irinel Popescu: Faţa nevăzută a unui medic de excepţie

(Pentru cine nu ştie, medicul Irinel Popescu este unul dintre vârfurile, dacă nu vârful însuşi, în transplantul hepatic de la noi din ţară. Avînd la activ extrem de multe stagii de pregătire în străinătate, în primul rînd în Statele Unite, şi cu toate că este încă tînăr, Irinel Popescu nu a rămas, aşa cum pare firesc pentru majoritatea, niciunde în lume, preferînd să se întoarcă să profeseze acasă.

Întîlnirea cu doctorul Irinel Popescu s-a produs prin intermediul Internetului, cum nu se poate mai simplu. Auzisem că este un om cît se poate de amabil, că răspunde imediat e-mail-urilor, că spune omului în faţă ce are de spus, adică nu-l amînă, nu-l poartă pe drumuri inutil. Îi propusesem un interviu, ceea ce dînsul, iniţial, nu a refuzat, ci mi-a propus, la rîndul său, să-l mai amînăm, datorită faptului că nici medicina românească, nici el însuşi nu sunt într-o perioadă propice unui interviu. I-am spus că nu despre medicina românească vreau să stăm de vorbă şi nici despre profesionistul care este, ci despre omul Irinel Popescu. A fost de acord. Ceea ce urmează nu este un interviu propriu-zis, ci mai degrabă o discuţie, nu pentru că asta am urmărit, ci pentru că aşa s-a întîmplat să iasă. Şi, cred eu, a ieşit ceva bun. Nu întrebări dinainte făcute, ci unele care s-au ivit singure, nepremeditat, pe cursul discuţiei. Şi nici atmosfera uneori inhibantă a unui interviu, ci naturaleţea firescului întîlnirii dintre doi oameni. Nefiind constrînsă de un anumit spaţiu, deci de un anumit număr de semne, am încercat să-l port pe doctorul Irinel Popescu pe cele mai neaşteptate cărări. Ce am reuşit, urmează să apreciaţi fiecare.)

Ioana Scoruş: V-aţi gîndit vreodată să scrieţi o carte autobiografică?

Irinel Popescu: Nu exclud asta. M-am gîndit de multe ori de ce şi-au scris unii oameni memoriile şi, mai ales, dacă a meritat. Cred că unii au făcut-o pentru că, într-adevăr, simţeau că au ceva interesant de spus. Alţii au făcut-o poate din orgoliu. În sfîrşit, unii s-ar putea să o fi făcut dintr-un fel de obligaţie, la sfîrşitul unei cariere pe care contemporanii au apreciat-o ca deosebită. Această ultimă categorie probabil că mi s-ar potrivi cel mai bine, cu condiţia să şi termin onorabil o carieră care, după mine, e atît de grea încît nu poţi avea certitudinea că ai terminat-o cu bine decît la sfîrşit. Ce semnificaţii ar avea astfel de memorii? Nu ştiu. În realitate, nu cred că există vreo legătură între realizările profesionale ale cuiva şi viaţa lor privată. Cred că cei care citesc astfel de memorii încearcă, de regulă, exact acest lucru, să descifreze cheia succesului profesional al cuiva în amănunte legate de viaţa particulară. Cum spuneam, nu cred că există vreo legătură. Viaţa privată se desfăşoară ca un film paralel, cu cadrele şi secvenţele lui, cu actorii lui, şi spune o poveste. Uneori, această poveste poate să fie ea însăşi interesantă, alteori, poate să fie de-a dreptul banală. De ce ar interesa pe cineva ce gînduri aveam eu în momente mai triste? Probabil din două motive: unul ar fi ca să afle cum le-am depăşit şi am ajuns să fac apoi transplant hepatic, celălalt ar fi ca să citească o poveste frumoasă despre gînduri negre spusă de un scriitor talentat (care în nici un caz nu sunt eu, dar ai putea să fii dumneata).

I.Ş.: Ce înseamnă "a termina onorabil o carieră" şi ce înseamnă că "nu poţi avea certitudinea că ai terminat-o cu bine decît la sfîrşit"? La care sfîrşit vă referiţi, de vreme ce medicul rămîne medic pînă închide ochii, deci sfîrşitul după care ar putea urma acea certitudine nu mai lasă loc nici uneia?

(La această întrebare chirurgul Irinel Popescu mi-a răspuns cu cîteva exemple de cariere strălucite încheiate trist, din motive stupide, care nu ţineau de protagonişti, ci de condiţii exterioare lor, susţinute de "binevoitorii" care se găsesc oricînd, în toate meseriile.)

I.P.: Meseria noastră, la cotele ei foarte înalte nu e uşoară. Ar fi bine ca medicul sa fie un personaj care, intrat intr-o anumita rutină, să meargă tot timpul înainte si să aştepte, liniştit, pensia. În realitate nu e aşa, iar la stresul pe care îl presupune medicina la vîrf, se mai adaugă unul care ţine de relaţiile cu colegii de breaslă şi care se numeşte invidia medicorum pessima. Probabil că eşti foarte departe de asemenea lucruri şi e mai bine să fie aşa. Trebuie să te pun, totuşi, puţin în temă.

(Ne-am propus o întrebare si un răspuns pe epistolă, într-un ritm pe care dînsul avea să-l stabilească, în funcţie de programul său, extrem de încărcat, ca întotdeauna. Însă a reuşit să mă uimească tot mereu cu promptitudinea sa, ceea ce m-a făcut să mă simt jenată pentru faptul că prin demersul meu păream că-l bat la cap. Deseori alunecam din subiect, ajungînd la cele mai diverse teme pe care, cu aceeaşi amabilitate şi cu acelaşi firesc şi dînsul le "ataca" aşa, ca un fel de prelungire la cele spuse de mine. Mi se părea liniştitor ca dimineaţa sau seara, cînd deschideam e-mail-ul, să găsesc răspunsul său. Speram ca dialogul nostru să nu ajungă încă un factor de stres. Ba chiar îndrăzneam să sper că, prin intermediul lui, îşi găseşte o oarecare relaxare. A trebuit, deci, să extrag din e-mail-urile noastre atît întrebările, cît mai ales răspunsurile, într-atît devenise totul o discuţie aproape particulară, chit că de interes general. Chiar şi reacţiile pe care le-a primit după publicarea cărţii scrise de Dora Petrilă (Dincolo de seninătate, editura Humanitas, 2003) şi care-l are ca subiect principal au fost diverse, în special dintr-o zonă pe care o desconsideră în mod obiectiv. Nu şi-a dorit publicitate (ceea ce cartea a reuşit), nu a pus la cale, aşa cum i s-a spus, această carte de dialog / interviu, nu a chemat presa să vorbească despre activitatea sa de medic, nu a folosit manevre subterane care să-l aducă în prim plan. Dar nici nu şi-a cheltuit timpul negînd toate astea. Este greu de vorbit despre Irinel Popescu. Cu, nu este nici o problemă: riguros, nedivagînd inutil de la temă, sobru, concis dar şi maleabil, blînd, modest, extrem de modest, inacceptabil de modest, amabil oricît ar fi fost de obosit (mi-a răspuns la întrebări şi la 1 noaptea, chemat fiind de urgenţă la spital), asumîndu-şi acest interviu- care cu siguranţă era tot ce-i lipsea - ca pe o datorie care trebuie, firesc, dusă la capăt.)

I.P.: Reacţiile care mi-au făcut într-adevăr plăcere au fost ale unor colegi care mi-au spus că s-au regăsit, cu multe dintre cele prin care au trecut şi ei, în carte. Aşa cum ei s-au regăsit în lupta pe care am dus-o eu ca să impun o idee, şi mie îmi face plăcere să consider că mă regăsesc în eforturile lor în domenii cu totul diferite, ceea ce nu are, desigur, nici o importanţă. Îmi creează un sentiment de solidaritate umană, în cel mai bun sens al cuvîntului, pe care este foarte greu să o mai găseşti în ziua de azi.

I.Ş.: V-aţi întîlnit în practica d-voastră cu cazuri care ţineau strict de somatizare, deci fără cauză organică, dar avînd afectate organe din pricina asta? Cum se rezolvă un pacient care somatizează, ajungînd să-şi pună în pericol sănătatea?

I.P.: În privinţa bolilor cu componentă psihosomatică, e o ştiinţă întreagă despre asta, la un moment dat (pe cînd eram student) m-am ocupat şi eu. Nu prea ştiu dacă s-a mai progresat în vreun fel. Capcana pentru practicianul obişnuit să "găsească" suferinţe organice acolo unde nu sunt. Pentru chirurg, în mod particular, asta poate însemna să opereze degeaba. Am văzut, mai ales prin anii '80 cîteva cazuri de aşa-zisa "colecistită" operate absolut inutil, şi la care somatizarea a continuat şi după operaţie (evident!). În folclorul chirurgical de la vremea respectivă erau "citate" şi cazuri cu sfîrşit letal, la care chirurgii s-au încăpăţînat să tot opereze ceva ce nu exista, impresionaţi de acuzele subiective ale bolnavelor (sexul feminin e afectat in special).

I.Ş.: Sunteţi adeptul muncii pînă la epuizare. Nu vi se pare acest sfat un pic cam riscant pentru cel care ar vrea să-l urmeze? Cel puţin avînd în vedere ca recuperarea după epuizare nu numai că nu se poate produce într-o perioadă extrem de scurtă, ci şi pentru că orice astfel de epuizare lasă oarece urme. Dacă ele se cumulează... ce poate ieşi de aici?

I.P.: Munca pînă la epuizare nu e o soluţie, asta o spun ca unul care cunosc bine fenomenul, pe dinăuntru. Însă, uneori, atunci cînd vrei să faci ceva neapărat, poate fi singura soluţie. Cîteodată nici măcar asta nu te ajută să îţi realizezi ce ţi-ai propus. Nu cred că e cazul să filozofăm prea mult, dar în orice întreprindere umană există un mare număr de factori care intervin, incluzînd (poate chiar în primul rînd) hazardul. Pentru unii lucrurile se rezolvă mai simplu, pentru alţii nu- şi atunci, aceştia din urmă, pot ajunge la munca pînă la epuizare. În Japonia se cunoaşte chiar şi moartea printr-o astfel de muncă, se numeşte "karoshi" şi nu e chiar foarte rară.

I.Ş.: Se spune, cu o vorbă din popor, că nimeni pe lumea asta nu este de neînlocuit, că mereu se găseşte cineva care să-i ia locul. La cît de fioros de ocupat sunteţi, se poate spune că d-voastră chiar sunteţi de neînlocuit. Pentru ce anume vă mai rămîne timp, atunci? Ce altceva în afară de medicină mai reuşiţi să faceţi în timpul liber?

I.P.: Evident, nimeni nu e de neînlocuit şi probabil cea mai reuşită glumă, cu un aer uşor macabru, în legătură cu asta e că "cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit". Cu timpul liber, nu "cantitatea", ci "calitatea" lui contează. Chiar şi 10 minute pot să însemne un "respiro" minunat, dacă lucrurile merg bine, în timp ce o lună de concediu poate fi o lună de chin dacă problemele te urmăresc tot timpul, sunt multe, sunt grele, unele chiar irezolvabile. Pare incredibil, dar atunci cînd totul merge bine, se pot rezolva o mulţime de lucruri chiar şi printre picături. Evident, percepţia că "merge bine" are o mare doză de subiectivitate, şi, uneori poate să conducă chiar la fuga de realitate. În ultimele luni ale războiului, Hitler construia fantasme, cu un optimism care nu mai era justificat de nimic. Inversul poate fi şi el adevărat, şi e la fel de trist: anume, să nu fii mulţumit niciodată şi să vezi totul în negru, chiar şi atunci cînd nu e cazul. O balanţă nu e uşor de găsit, mai ales într-o meserie grea, precum chirurgia. În rest, ce aş face eu în timpul liber? Destule, dar nimic din categoria care să interesez pe cineva. De aceea nici nu intru în detalii, personal mă enervează cînd citesc ce culoare preferă Omar Sharif şi aşa mai departe. Probabil că lucrul cel mai interesant pe care l-aş face ar fi lecturile istorice.

(Aproape fiecare e-mail de răspuns începea cu scuze, datorate faptului că "am cam întîrziat", evident, din pricina timpului liber lipsă. Dar să nu credeţi că "întîrzia" mai mult de două-trei zile. Ce mi s-a părut deloc în regulă, cu toate că pentru Irinel Popescu tocmai asta este normalitatea, a fost faptul că era în concediu atunci cînd l-am găsit numai la spital, de unde îmi şi răspundea la întrebări. M-a intrigat într-o oarecare măsură, în sensul că nu mi s-a părut deloc drept ca şi în concediu să fii zilnic la serviciu, dar în meseria aceasta şi la nivelul la care practică chirurgul Irinel Popescu este un lucru cît se poate de firesc.

Corespondenţa noastră ajunsese să capete, pentru mine, chipul unei minunate rutine. Mi-ar fi plăcut ca interviul să se transforme într-un dialog continuu, dar vine o zi în care realizezi că nu poţi abuza la infinit, chiar şi în numele unui interviu, de un om ultra-ocupat, cu toate că nici o clipă respectivul nu ţi-a sugerat că ar fi cazul ca interviul să se încheie. Îmi spusese că munca pînă la epuizare, care nu este pentru dînsul doar un concept, ci şi un mod de viaţă, a devenit o angoasă, dacă nu cumva a fost de la început, doar îmbrăcată fiind în voluptatea elanului pe care-l cunoaşte orice împătimit de propria-i meserie.)

I.Ş.: Apropo de ceea ce spuneaţi mai devreme: cum se poate rezista atîta vreme într-o angoasă? Car este mijlocul de defulare, cum se supravieţuieşte în condiţiile astea, de vreme ce orice angoasă se adînceşte cu trecerea timpului şi îşi cere rezolvarea?

I.P.: Cum se poate rezista atîta vreme (de fapt, tot timpul), într-o angoasă. Nu sunt reţete. Uneori aproape că mă simt depăşit. Cred că singurul lucru care poate ajuta un medic să meargă înainte, în astfel de condiţii, sunt ceilalţi pacienţi care îl aşteaptă (chiar dacă, între timp, unul s-a prăpădit şi asta doare).

(Genul interviului se revendică, majoritar, de la hedonism, cel puţin atunci cînd interviurile nu îţi sunt comandate, ci ele se nasc din acea combinaţie de curiozitate, hotărîre de a reuşi, certitudine a lucrului pe care vrei să-l faci bine, dar şi certitudine că personajul pe care îl intervievezi are ceva de spus. Ceea ce credeam că va fi un interviu ca oricare altul s-a dovedit a fi nu numai o adevărată plăcere, ba chiar cu surplus, ci şi o experienţă deosebită, în adevăratul sens al cuvîntului. De ce? Pentru că Irinel Popescu este nu numai celebrul chirurg care se ocupă cu transplantul de ficat, ci şi un personaj extrem de volubil, sociabil, dar şi simpatic, care, dacă este provocat eficient, răspunde într-un mod sublim provocărilor, divagînd de la subiect, dar nepierzîndu-se de el, revenind întotdeauna acolo de unde plecase. Pentru că ce s-ar întîmpla cu un chirurg care pleacă să efectueze un transplant şi sfîrşeşte într-o cafenea literară? Am hotărît, deci, să inventăm împreună o cafenea literară în care să vorbim mai mult şi despre mai multe. Dar asta în timp, nu acum. Ceea ce vom reuşi veţi vedea şi dumneavoastră, cititorii LiterNet-ului.)