După-amiază de câine

Rege pentru o zi

Nu înţelege nimic, oricât i-aş explica nu pricepe. Are explicaţiile ei pregătite, nu aude decât ce-o interesează, şi privirea aia a ei superioară, ca şi cum s-ar uita la un parampulici, mă enervează de mor. Aş vrea s-o îngenunchez, pentru că uneori merită. Îmi vine s-o bat, s-o învăţ minte să nu mai facă pe superioara cu mine. Cine pula mea e? S-a născut în puf, sau cum? Zice că nu am "scânteie", dar de unde dracu' ştie ea ce-am şi ce nu am? Se tot întoarce-n timp de parcă vacanţa aia de căcat ar fi singurul punct de reper... Au trecut luni de zile, s-au întâmplat lucruri pe care ea le uită, pentru că-i convine. Se victimizează, ce să facă şi ea?

Îmi ia oxigenul, îmi contorizează secundele, unde mă duc, cu cine sunt, ce fac, ce-aş face, da' nu şi nervii, pentru că reuşeşte să mă scoată din minţi. I-ar plăcea să fie copilăroasă, dependentă, mai puţin inteligentă. I-ar plăcea să-i spun eu mereu ce trebuie să facă, da' io n-am timp de d'astea! Mă ocup cu devenirea mea personală şi nu vreau să fiu luat la mişto. M-a luat drept personaj de roman, m-a închis într-un portret cică realist! Pă dracu' e realist! E atât de pe alăturea cu drumu', că mă face să râd! Dacă voia să fie corectă, mă întreba, vorbea cu mine, nu lansa căcaturi!

De pildă, aseară. A vrut ea neapărat să ne întâlnim ca să-mi arate măreaţa producţie literară. Boon. Ploua în draci, eram nemâncat, obosit, împăiat de cu o seară-n urmă. Nu voiam decât să dorm dracului. Am putut? Nu, voia Esculeasca să-mi arate nuş' ce.

Ok, am zis. Mă duc, ce pula mea? Doar n-o dura mult! Mă sună, îi închid şi-o sun eu. Vorbim d'aiurea până ajung în "Vietnamu'" de la Universitate, adică cobor în pasaju' ăla de căcat la care se lucrează tocma' acu', când vin alegerile. Ce dezastru e acolo! Sunt ud până-n chiloţi, sunt ameţit, şi Esculeasca are chef de glume!

OK, îmi zic, să ne amuzăm, dacă asta-i în program azi.

Urcăm la ""Motoare", pe acoperişul Teatrului Naţional. Mamă-mamă, ce mai plouă! Unde dracu' m-a adus? Iau un vin alb ca să-l bem şpriţ, îndur o rafală de ploaie care mă face varză, şi-ajung din nou la masă. Esculeasca îmi comentează ploaia, norii, personajele de pe terasă care vorbesc tare şi prost. Sunt plictisit, vreau să beau şi să ascult nişte muzică mişto, dar ce dracu' de muzică să asculţi aici, că au căzut ăştia în pula mea în butoiu' cu muzică de căcat, pun Urma! Ce mă, asta-i muzică?

Esculeasca îmi dă textul pe care l-a scris în weekend. Cică să-mi dau cu părerea. Citesc pe sărite, pentru că nu-mi spune mare lucru. Dacă aveam curiozităţi, le rezolvam singur. Mă priveşte cu un aer tâmp, mă sâcâie. De ce n-o avea răbdare să citesc tot? Aşa arată o femeie îndrăgostită? Se uită ca curca-n lemne?

Mamă-mamă, ce mai plouă! M-a apucat frigul, vreau înăuntru, da' asta mică nu dă semne că s-ar mişca. Se uită în continuare la ploaie şi fredonează Urma. Dacă aş vrea, aş putea s-o iubesc. S-a trezit ea, al doilea Holban, să-mi facă portretul! Ce să zic!

O muşc, o înghiontesc, o ciupesc, vreau să fiu sigur că nu pleacă de lângă mine. Merge şi cu vorbe urâte, s-a învăţat, nu mai trebuie să par altfel decât sunt. Asta-mi place, pentru că pot lenevi liniştit, în pacea mea. N-am chef s-o ţin în braţe, astea-s căcaturi de adolescenţi.

Hait, iar vorbeşte de măritiş! Dom'le e setată pe chestia asta, n-ai să vezi! Îi explic a suta oară cum sunt eu, ce-mi doresc: nu vreau ca nevasta mea să muncească, trebuie să aibă societatea ei şi treaba ei, iar eu să fiu în casa mea re-ge. Înţelegi? REGE. Eu am fost crescut ca-n anii '20, nu ca în societatea de azi, de căcat. De mic mi s-a zis "Prinţişorul". Dacă e să mor ne-nsurat şi fără copii, asta e! Dar eu nu fac compromisuri ca să mă "încadrez în societate". Sau pentru că "aşa face toată lumea". Să facă, eu nu fac!


Aripile de pe acoperiş

Plec de la birou în ultimul moment. Plouă mărunt, mi-e frig, sunt în întârziere - ştiu cum merg metrourile, la ora asta e dezastru. Slavă Domnului, ajung la timp în pasajul de la Universitate. Îl sun, îmi închide, mă sună el. Asta e "rutina". În pasaj miroase urât, a WC public. Oamenii trec rapid, doar câţiva - masochişti ca şi mine - aşteaptă pe câte cineva. Un căţel cu blană neagră roade un os, la baza scării rulante. Îi povestesc şi lui despre asta. Reacţie? "Cum pula mea să aibă căţeii cizmuliţe? Nu se există aşa ceva!". Aşa glumeşte el. Mă resemnez - vor urma 10 minute de glumiţe şoptite în receptor, ca să nu audă asistenţa despre ce e vorba în propoziţie. Aşa îl aştept de la o vreme, chicotind împreună. Mă întorc cu faţa spre direcţia din care venea exact înainte să mă sperie şi mă sperii văzându-l: e ud tot, din cap până-n picioare. Pare frânt de oboseală.

Urcăm pe acoperişul Teatrului Naţional, la "Motoare". E aproape pustiu locul, doar din separeuri se aud voci. Dăm o tură de terasă şi alegem până la urmă o bancă în dreapta scenei, cu ditamai umbrarul. Lângă noi, două fete care-şi ţin de cald. Glumim pe seama lor. Râde şi tot repetă: "e la liber! e la liber!". O fi, dar şi mie mi-e frig, iar el nu mă ia în braţe să mă încălzească. Mai ştii? O fi şi ăsta un gest "ca la 15 ani". Şi el se fereşte de "copilărisme". Halal explicaţiune!

Plouă din ce în ce mai tare, se udă masa, ţigările, telefoanele, mp3 player-ul. Parcă vine sfârşitul lumii. Îmi place atmosfera asta şi senzaţia că "nu suntem aici", că facem cu totul altceva decât majoritatea. Se duce să ia de la bar vinul cel de toate zilele şi... nici o surpriză. Mai nou, de când s-a făcut cald, bem vin alb, vinul roşu a intrat într-o pauză afectivă. Vin alb şi de data asta. Îşi face loc prin ploaia deasă ducând în braţe sticla de vin, cele două pahare şi apa minerală la jumătate.

Aş vrea să vorbesc cu el o grămadă, mult mai mult decât vorbim în momentul de faţă, când tace.

Tace şi citeşte ce i-am dat să citească. O schiţă de roman. Puteam foarte bine să scriu jurnal în loc de roman, tot aia ar fi fost. Mă îndoiesc că stă prea mult să reflecteze asupra celor citite. De fapt, nu-l pot citi deloc. Văd în dreapta mea doar un profil cu ochelari groşi, în spatele cărora se află nişte cearcăne adânci. Ştiu că doarme pe apucate, că mănâncă pe apucate, că viaţa lui e o dezordine controlată. Nu-mi permit să i-o spun, nu suntem atât de apropiaţi. Cu ce l-ar ajuta, totuşi, dacă ar fi conştient că-l simt destul de bine? Are nevoie de aşa ceva? Din câte ştiu, nu. Râdem, ne veselim, bem, stăm câte-o noapte împreună, din când în când, şi nu ne facem planuri niciodată. El glumeşte: "stai să vină întâi ziua de mâine şi mai vedem". Bineînţeles că ziua vine, bineînţeles că-mi fac 1001 de gânduri. E o mişcare browniană inutilă, realitatea nu decurge (sic!) altfel.

Aş vrea să fie mai sigur de mine şi să aibă nevoie de mine. E bine să fii util în viaţa cuiva, nu doar în viaţa ta. Ştiu pe de rost glumele cu care evită subiectele mai puţin plăcute pentru el şi deja mă îndoiesc că merită să le aduc în discuţie. Adică... cine e egoistul aici? Eu sau el? Vreau să discut nişte chestii care mă deranjează, dar el? Pare că noi nu dialogăm decât foarte rar, în rest monologăm şi ne constituim într-un auditoriu unul pentru celălalt.

Am obosit să-mi privesc rândurile peste umărul lui. N-o să zică nimic despre ce-a citit, sunt sigură de asta. Îl cunosc destul de bine ca să anticipez asta. Închide dosarul, bea o gură de vin şi îmi zice:
- Cât despre ploaie... îmi închid carapacea şi mă doare-n pulă! Bă, s-a făcut frig aici, nu mergem şi noi înăuntru?