Diagonala bufonului nebun - Ziua 19: Spania - Germania

NE versus SV
Din nou diagonala bufonului nebun (Şah? Balet? Viaţă? sau pur şi simplu Balamuc?!).
Nord-Est versus Sud-Vest. Adică sumate: N. E. S. V.

Oricum Roza Vânturilor a înnebunit şi ea
Ghimpii ei ne intră adânc în carnea frunţilor, a tâmplelor
Vântul a luat-o razna cu caii săi verzi pe pereţii şandramalei şi se cutremură mai zdravăn ca pământul
Focul adâncimilor bagă goluri peste goluri în poarta plină-ochi a apelor
Adevăratul meci se joacă între "Lume, Lumeee" şi "Restul Cosmosului"
Între Big-Bang şi Apocalipsă
Între capătul tunelului şi brânciul în neant
Între a "băga în plasă" şi a "lua plasă" cu brio
Şuturi cu nemiluita într-un biet ghem de glod plin de preacuratele noastre murdării
Sfânta Minge
- Idol atotputernic -
creată într-un moment de geniu
(ca atunci când cu roata, cu focul şi cu praful de puşcă)
din nimicul unui strop de atmosferă terestră
spre bucuria şi joaca noastră cea de toate zilele
după chipul şi asemănarea curbului, infinitului şi înalt-prea-curvitului nostru Univers

Dansul care m-a propulsat în dans şi în viaţă se numea "Mingea". Dansat încă din şcoală. Plămădit de către Măiastra Miriam Răducanu. Aşa cum mă plămădise şi pe mine.

Pe scenă - o minge imobilă. Pe care însă în nici un moment nu am voie s-o ating. O replică în negativ a ceea ce i se întâmplă atât mingii cât şi jucătorului în viaţă reală.

Am dansat acest dans de sute de ori. Sărind ca o minge. Aveam impresia că improvizez, aşa cum îmi ceruse "Doamna Papa" la repetiţii. Eram convins că reinventez mişcările de fiecare dată. Când însă pentru a fi filmat de către televiziune (în ce raft de archivă s-o fi găsind oare azi acest filmuleţ??? Dac-o mai fi...) trebuise să repet dansul de mai multe ori la rând, şi când am văzut ruş-urilenobr> mi-am dat seamă cu stupoare că reproduceam de fiecare dată, exact, cu aceeaşi precizie, aceleaşi mişcări.

Cred că tot ceea ce ştiu astăzi am învăţat atunci dintr-un dans de câteva minute.

(Grup final din Balle masquée de Gigi Căciuleanu - Compania Gigi Caciuleanu, Paris)

În fotbal picioarele fac esenţialul. Restul corpului se ordonează în funcţie de necesitatea picioarelor.

În dansul clasic picioarele sunt ele cele mai importante. Braţele, torsul, foarte codificate, joacă rolul de acompaniator al membrelor inferioare.

În dansul aşa zis "contemporan" torsul şi braţele trec pe primul plan pe când picioarele se organizează în funcţie de rest.

Pentru mine toate părţile corpului îşi au valoarea lor, pot fi rând pe rând protagonist şi erou principal al acţiunii, Centrul Actului Dansat. Fiind investite când şi când de forţa întregului Ego Corporal. Fizic, dar nu numai. Ca şi într-o sferă, volumul considerat ca geometric perfect, orice punct al corpului nostru (imperfect) are nu numai dreptul dar şi îndatorirea expresă să fie la un moment dat Ego-Centric.

Fericirea de a dansa. De a juca. De a se juca. Aceea a copilului care, la fel ca şi jucătorul de pe teren dând un şut în minge are sentimentul de a se juca cu globul pământesc, cu soarele şi cu universul. Aceea a dansatorului care sparge şi preschimbă cu mişcările-i spaţiul scenic. Fericirea demiurgului. Fericirea marionetei.

Fericirea de a te putea întoarce "pe dos".

(Jorge Careño în Paris - Santiago de Gigi Căciuleanu - Ballet Nacional Chileno)

Fericirea MIŞCĂRII, atât cea a sportivului cât şi cea a dansatorului merg mai departe decât aceea de a se mişca"cu rost", aceea de a bate un record sau aceea de a marca un gol sub aclamaţiile mulţimii. Mai departe decât aceea de a reuşi genial o mişcare. Fericirea cea mai simplă şi cea mai minunată care poate exista: aceea de "A FI". Opusul exact al teribilului "a nu fi". Mai mult decât bucuria de a se depăşi, aceea de a se împlini, de a putea fi pentru câteva clipe hyper-fizice o entitate depăşind fizicul. De a avea acces la alte dimensiuni. Fără margini şi oprelişti. Fără nici un fel de complex. Este aceeaşi fericire ca cea a copilului în momentul în care se joacă.

De libertate totală.

Într-o companie de dans nu mă interesează să lucrez cu soldăţei disciplinaţi. Care să facă "sluj" pe muzică. Unisonul trebuie să vină ca la cor. Dintr-o aceeaşi necesitate simultană şi comună. Energia canalizată de grup venind nu atât din "disciplină" cât mai degrabă dintr-o sumă de exigenţe individuale arcuite în acelaşi impuls senzual de pasiune şi dorinţă. (Sau de neputinţă. Şi ceea ce nu poţi poate deveni interesant.) Ordonarea să devină organică, de dinăuntru. Nu SUPER- şi/sau ARTI-FICIALĂ.

Uni-son, Uni-sens. Mai încolo de aparenţe. Aşa, ca "ruş"-ul uraganic al grupului de jucători aruncându-se în acelaşi timp, dar fiecare în felul său, după sălbateca minge.

Ca şef de companie (Căpitan?) şi coregraf (Creator!) a trebuit să fiu, rând pe rând, sau chiar şi în acelaşi timp: Făcător de mişcări ("dansfăcător" - îmi place mai mult decât "coregraf"), Impulsator de strategii, Generator de hazarduri, Producător de situaţii, Iniţiator de intenţii, Provocator şi Stingător de ocazii şi tensiuni, Ordonator de baftă, Pedagog, Psihanalist, Inspirator.
Organizator (de corpuri şi spaţii), Practician, Tehnician şi Teoretician. Autor, Aranjor, Arbitru, Antrenor. Primul ei Microbist şi întâiul său Spectator. Şi, colac peste pupăză: necruţătoru-i Prim Critic.

(Grup final în Paris - Santiago de Gigi Căciuleanu - Ballet Nacional Chileno)

Toate astea într-un singur scop.
Acela de a câştiga MECIUL meu cu compania, CAMPIONATUL nostru cu publicul şi, la urma urmei, de a sluji cu râvnă pe Majestatea-Sa: SPECTACOLUL.

A ieşi învingător în corida mea cu mine însumi.