Nu ştiu cum am ajuns la "moara dintr-un dud".
Pesemne dormind, deoarece nu-mi amintesc pe unde am mers şi nici cît a durat parcurgerea distanţei de la domiciliul bătrînului Gulliver pînă la "oaza mea de linişte".
Sînt atît de somnoros, încît străbat tinda în stare de semitrezie. Totuşi, după ce trec pragul, mă-ntorc urgent. Pentru că-i cineva aici, care mă aşteaptă. Sper, spre liniştea mea, să nu fie iarăşi enigmaticul mag. Şi nu este. Mogîldeaţa ciucită lîngă pălimarul tindei, care, probabil, trăsese un puişor de somn pînă la sosirea subsemnatului, se ridică buimacă şi-mi întinde o bocceluţă:
- Tovarăşu creator, m-a trimis ţaţa Catariţa să-ţi aduc niscaiva merinde... Dar am mai pus şi de la mine, pen-că eşti om mare şi trebuie să te hrăneşti bine după ce-ai păţit azi... Că doar eu te-am scos din fîntîna săpată de bătrînul diavol...
- Parcă te-aş cunoaşte...
- Dar cine nu mă cunoaşte aici, la Colţiilupchii? Că unu-i Romaniţă Curentu...
- Stai - zic eu -, acuma te ştiu, eşti din prietenii lui Laie Bîc... Ai fost printre cei ce mi-au dat o mînă de ajutor... Chiar substanţial! Trăgeai cu barosul în mine, de-mi clănţăneau măselele...
- Eu, tovarăşu scriitor, eu... Dar să nu-mi porţi pică, au mai fost şi alţii... Mai ales nea Poroambă Cîşu, că-i de meserie!
În lumina furnizată de lună, îl recunosc de-a binelea pe Romaniţă Curentu. Năpîrstoc şi pricăjit, negricios de parcă ar fi fost spoit cu bocşa de curăţat ceaunele, n-ai zice c-a ridicat barosul acela, mult mai reprezentativ decît el. O clipă nu mi-ar fi trecut prin minte că-i în stare de-atîta elan şi energie, cît dovedise atunci, cînd cu spargerea tubului.
- Bine, nene Romaniţă, dar de ce te-ai deranjat tocmai în miez de noapte?
- Păi, sînt aici de pe la şapte... Am aşteptat, pen-că mi-a fost teamă să nu fi păţit iarăşi ceva... Şi-apoi, dac-a zis ţaţa Catariţa că n-ai de nici unele şi că vei flămînzi, ce mi-am spus eu, hai să-l aştept, să văz dacă mai trăieşte au ba!... C-am văzut scriitori numai la televizor, dar în carne şi oase încă, nu...
După ce-i strîng călduros mîna şi-i preiau bocceluţa, îl conduc pe Romaniţă pînă la poartă, c-altminteri nu mai dorm nici noaptea asta.
Drăguţi cetăţeni, oamenii ăştia din Colţiilupchii. Mai ales după examinarea conţinutului boccelei. Caş afumat, două copane de cocoş, vreo zece ouă supradimensionate, probabil de raţă, precum şi-o roată de pîine de casă, coaptă la ţest, pe frunză de lipan.
Depun produsele la frigider şi mă îndrept spre imensul pat în care abia apucasem să somnolez noaptea trecută.
Sînt convins c-am să dorm ca un dulce copil. Mi-e atît de somn, încît mă culc fără să mai citesc cîteva pagini, aşa cum sînt obişnuit. Deşi n-am aprins veioza, camera e totuşi vag luminată. Intră luna pe fereastră, fără nicio jenă, de parc-ar fi telecomandată. Dar nu mai posed puterea necesară să mă scol şi să trag perdeaua. Mai ales că, pare-mi-se, nici n-am prea observat să existe articolul respectiv. Cu toate acestea, în ciuda speranţelor mele, somnul refuză să se instaleze. Mi-e capul plin de gînduri. Şi nu din cele mai tranchilizante. Ce i-a căşunat bătrînului Gulliver, de s-a apucat să-mi întindă capcana cu fîntîna?
Mai prost e că magul pare convins de puterile sale nepămîntene. Să fie localnicii atît de seduşi de vraja pe care o răspîndeşte Gulliver, încît să interpreteze, la modul mitic, orice fenomen inexplicabil petrecut pe meleagurile lor? Nu-mi vine a crede, cu atît mai mult cu cît am constatat personal existenţa unor personaje mai puţin credule, chiar printre cele care m-au extras din fîntînă, cum ar fi, de pildă, Romaniţă Curentu, ţaţa Catariţa, vecina Moşca, fina Frusina şi toţi ceilalţi membri ai echipei de comando.
Pe de altă parte, nici activităţile dentistului nu-mi sînt prea limpezi. Inventează chestii de stomatologie şi crede, în acelaşi timp, în fantasmagoriile lui Gulliver. Nu. Nu-i în regulă nici Tulli, cît o fi el de Pompadur... Iar relaţiile dintre Polina, Geca şi dentist îmi par din cele mai suspecte... Ce fel de dragoste îi animă, dacă Polina i-a pus gînd rău lui Tulli, bănuindu-l că-i plin de bani, iar Zbanţ se ţine după moaşă, în ciuda caracterului ei, departe de-a tinde spre perfecţiune?
Imposibil s-adorm. Dar nici nu-s capabil s-aprind lumina şi să-mi aştern pe hîrtie, aşa cum proceda Ellery Queen, detectiv de excepţie, ideile ce trebuiesc urmărite şi descîlcite.
"Bum!" se-aude la uşă, pentru ca apoi să se repete: "Bum!", "Bum!".
Cine bate, oare, în toiul nopţii?
- Omule? Omule, te-ai sculat?
E forestierul Iermolai Bîc. Nici n-am apucat să-nchid un ochi şi el mă interoghează dacă m-am sculat.
- Nu! - răcnesc eu, de intră în trepidaţie întreaga "moară dintr-un dud".
- Omule, nu te supăra - insistă Laie de după uşă. Ne-ai spus că sîntem invitaţii dumitale... Zici că nu te-ai sculat, dar te-aud vorbind, ce-nseamnă asta? Nu ţi-e bine, cumva?
- Mi-e bine! Chiar foarte bine... Însă nu v-am poftit noaptea... V-am spus că-s nedormit!
Îl aud pe Iermolai Bîc şuşotind cu cineva. Bineînţeles, nu disting mai nimic. În schimb, forestierul, în plină voce, devine impacientat:
- Omule, ţi-e rău? Spune, ca să spargem uşa! E şi doctoriţa aici, pentru primul ajutor! E trecut de ora prînzului şi matale încă nu te-ai dat jos din pat...
Chestia cu "ora prînzului" mă nedumireşte. Să fi dormit, oare? Şi chiar în halul ăsta?
- Uite ce-i, Laie, n-are rost să-mi demolezi "moara", uşa-i deschisă... Am aţipit şi eu cîteva clipe, asta-i tot, nu vă alarmaţi. Peste cîteva minute sînt al vostru, luaţi loc în tindă şi aşteptaţi cu răbdare...
- Omule! - îl aud iarăşi pe Laie. Eşti sigur că n-ai nimic? Zici c-ai aţipit cîteva clipe... Păi, sînt douăsprezece ceasuri de cînd ne-am despărţit... Eşti vreun extraterestru, cumva, de socoteşti ceasurile drept clipe?
Fără să mai aştepte invitaţia mea, Iermolai Bîc pătrunde în odaie.
Mai întîi îşi vîră bila lui, blondă şi rotundă, apoi gîtul. Dar se retrage instantaneu, bîlbîindu-se penibil:
- Pardon! Iartă-mă, colega, credeam că eşti singur! Dar să ştii că-i şi Zbanţ aici! Fă ceva, cît mai rapid, că nu se termină bine!...
Enervat, strig după forestier:
- Ai halucinaţii, Laie?
- Aş prefera! Spre binele matale! - îmi răspunde, de-afară, Bîc. Scoate-o pe fereastră, nene Conane, cît mai zăboveşte Geca în livadă...
- Pe cine, oniricule?
- Lăsaţi, maestre - se aude glasul neîncrezător, dar îngrozit al forestierului -, că ştii mai bine ca mine... Doar am văzut-o în patul matale!
Deşi nu-mi vine să cred că Laie obişnuieşte să bea, şi încă înainte de prînz, mă uit totuşi în pat.
Rămîn cu gura căscată, ca şi paralizat.
La extrema uriaşului agregat de dormit, Polina Ţilimindriu, în rochia ei multicoloră, pulverizată cu praf de talc, zace ca moartă.
Atît fusesem de obosit, încît nici nu băgasem în seamă că aţipisem lîngă un cadavru. Totuşi, arată destul de bine pentru o decedată. Poate n-o fi murit de tot...
Timid, dau să-i iau pulsul. Bate. Însă, încet. Deci, trăieşte.
Să fi tentat o sinucidere? De ce tocmai la "moara dintr-un dud" şi, anume, în patul meu? Nu-i aud însă respiraţia. Sînt nevoit să-i acord primul ajutor, aşa cum am învăţat la cursurile de şoferi amatori. Adică, mai înainte de toate, o respiraţie artificială, printr-un "bouche-à-bouche" corespunzător.
Cînd îmi apropii gura de buzele moaşei, mă trăzneşte o "boare" de alcool (în stare aproape pură). Îmi retrag imediat capul, să n-ameţesc.
- Omule? Mai aşteptăm mult?
E glasul forestierului. Îl solicit imediat:
- Intră urgent înăuntru, Laie! Dar, singur! Şi spune-i doctoriţei să-l mai reţină pe Zbanţ! Am motive din cele mai serioase!
Nici "bouche-à-bouche"-ul aplicat de Iermolai Bîc nu dă rezultate, în afară de-o lejeră ameţeală pe care-o observ instalîndu-i-se lent. În cele din urmă, temîndu-ne de apariţia veterinarului, pe care-l ştim cît e de gelos, o transportăm pe Polina Ţilimindriu sub pat, îndesînd-o cît mai adînc.
La timp, pentru că-n clipa cînd terminăm operaţia de camuflare intră în odaie Milica Manzur, dar şi urmată de Geca Leoveanu-Zbanţ. Răsuflu uşurat. Şi nu numai eu, ci şi bietul Laie.
- Aş zice să trecem în bucătărie, aici e deranjat! Putem discuta acolo pe-ndelete! - iau eu cuvîntul.
- Ce rost mai au şi fasoanele astea? - se interesează Geca.
- Au! - răspund eu tăios. Pentru că mi-i foame, şi-aş vrea să servim o mică gustare. Mai ales că-i şi ora prînzului... Sper că n-aveţi nimic împotrivă! Nu? Bem şi-un păhărel...
- Omule, ai văzut unde duce alcoolul? - intervine, inoportun, Iermolai. Să nu mai aud de benedictina bătrînului... Dă-ne orice, numai băutură, nu! Polina a fost la un pas de dispariţie şi nu ştiu ce s-ar fi întîmplat, dacă nu-i suflai în gură!...
Geca sesizează din voleu, răcnind în consecinţă:
- În gură? Cînd, maestrule?
Bîc, deşi nu fusese întrebat, răspunde în locul meu:
- Adineauri... Adică, pardon... Măi, Geca, tu nu ştii ce-i aia o figură de stil? Ce te formalizezi aşa, tam-nisam? Colegul meu, Conan, n-a sărutat-o, ci-a încercat să-i insufle viaţă... Pricepi?
Leoveanu îl scutură de guler pe bietul poet, după care, fără să-l elibereze, mă interoghează pe mine:
- Ce-i cu Laie, maestre, înnebuni? Aiurează în ziua mare? Despre ce-i vorba? Ce viaţă-i insuflaşi Polinei? Şi, mai ales, cînd?
Noroc că intervine Milica Manzur, cu calmul ei de medic:
- Dă-i pace băiatului, măi Geca! E prima oară cînd nu ştie ce spune? Ăsta face poezie şi cînd doarme, darmite în stare de trezie!
Olteanul se potoleşte brusc. Chiar suspect de brusc. Pentru că, în timp ce ieşim din dormitor, îndreptîndu-ne spre bucătărie, priveşte mereu îndărăt, cercetînd toate colţurile încăperii.
Gustarea de prînz se desfăşoară într-o atmosferă încordată.
Geca mestecă grav, Laie mă priveşte vinovat, parcă implorîndu-mi iertare, dar şi uluit de chestia cu moaşa, neînţelegînd ce caută la mine în odaie, iar Milica, zîmbind galben, atentă la mişcările mele.
Realitatea e că şi pe mine mă frămîntă problema Polinei. Dacă n-a asasinat-o nimeni, dacă nu s-a sinucis, înseamnă că s-a-mbătat criţă, tocmai în dormitorul meu, urmărind un anumit scop. Dar care?
De n-ar fi fost merindele oferite, atît de graţios, de ţaţa Catariţa şi de Romaniţă Curentu, nu ştiu cu ce mi-aş fi ospătat musafirii. Pentru că Milica mănîncă ţeapăn. Iar olteanul nu se lasă nici el mai prejos. Numai eu şi poetul Iermolai ne dovedim modeşti. Însă, din lipsă de material, nu din alte motive...
Cînd îl văd pe Geca sfîrtecînd copanul de cocoş, cu cele 24 de măsele ale sale, simt cum mă ia cu leşin. Al doilea copan, dar şi ultimul, a dispărut de mult, prelucrat fastidios de doctoriţă. Cu ouăle ce ne-am mai astîmpărat şi noi foamea, eu şi cu Laie! Dar ce te faci cu zece ouă, din care, profitînd de faptul că le-am preparat scrob cu caş afumat (şi nu se pot număra), veterinarul şi medicul uman "gustă" (din curiozitate), lăsîndu-ne astfel aproape flămînzi.
- Slavă domnului că s-a terminat osînda! - geme din greu Milica.
- Curat osîndă! - gem şi eu. Nu-i uşor să fii gazdă, coană Milico, ascultă-mă pe mine... care ştiu ce spun... Dar nu-i nimic, mi-a făcut plăcere, ce să mai spun... Să vă fie de bine! Acum, să trecem la problemele noastre, care-s mult mai grave decît s-ar zice la prima vedere... Ce ne facem cu Gulliver Naiba? Ce-i cu el?
Privind la chipurile lor, sînt nevoit să conchid că, pînă azi, creierele nu le-au fost malaxate de enigme în genul celor prezentate de mine.
Leoveanu se scobeşte delicat printre dinţi, folosind vîrful pixului. Peste cîteva secunde, cînd începe să vorbească, întreaga sa activitate bucală are o gingaşă culoare albastră, de parcă ar fi fost pensulată cu albastru de metilen.
- Meştere, se-mplinesc aproape doi ani de cînd fusei repartizat aici, iar Gulliver Naiba nu mă deranjă cîtuşi de puţin. Nu ştiu ce-l apucă acum, dar bănuiesc că instalarea dumitale la Colţiilupchii nu-i străină de ciudatele lui acţiuni... Pe mine, însă, nu mă surprinde!... Bătrînul fuse totdeauna într-o doagă... Vrăjitori avurăm şi la noi în sat, dar cu timpul muriră, aşa cum o să moară, cîndva, şi Gulliver...
Iermolai Bîc, rămas şi el oarecum flămînd, priveşte în gol, apoi grăieşte blajin:
- Omule, colegul meu, scriitorul, are dreptate! Nu-i ceva în regulă cu magul... Şi ce tot spui tu, c-o să moară... Cînd? De vreme ce trăieşte de sute de ani, după spusele sale...
Dezamăgit de opacitatea veterinarului la aspectele insolite ale parapsihologiei, Iermolai Bîc priveşte implorator la Milica, parcă solicitînd un ajutor calificat.
Doctoriţa, receptînd urgent apelul, ia cuvîntul:
- Realitatea, ce să ne mai ascundem după degete, e că n-am acordat atenţia cuvenită bătrînului Gulliver...
Trăind în apropierea lui, purtările sale nu ne-au surprins mai mult decît cele ale zărghiţilor comuni, existenţi în mai toate colectivităţile umane... Numai apariţia scriitorului Conan, zgărmat mereu de manii poliţiste, a determinat seria de întrebări referitoare la mag... Am mai avut o discuţie cu dragul nostru grăsuţ şi mi-am expus părerea în privinţa primirii pe care i-a organizat-o Gulliver... Tîmpenii de cretin bătrîn... Ca şi cum scriitorul ar fi venit cu-o delegaţie din partea vreunei asociaţii de luptă împotriva misticismului...
Indiferentismul doctoriţei mă enervează:
- Coană Milico, drag nedrag, dar grăsuţ, cum insişti matale, trebuie să-ţi atrag atenţia că lucrurile se prezintă mult mai grav... Bătrînul a încercat să mă timoreze, organizînd o falsă tentativă de asasinat... Pe de altă parte, există cîţiva oameni minunaţi care i-ar dori o moarte din cele mai grabnice... Iar Tulli Pompadur, om de ştiinţă, de vreme ce-i doctor stomatolog...
- Numai tehnician! - mă întrerupe Milica. Ca să nu exagerăm...
- Mă rog, chiar şi tehnician, dar ce-i cîntă în strună magului? Nu vi se pare stranie această asociaţie, între un reprezentant al zeilor subterani, de genul lui Belzebuth, şi dentistul nostru, reprezentant al lui...
- Eschilap, părintele medicinii, după cum se exprimă Polina Ţilimindriu!
Milica Manzur, cînd vrea să fie răutăcioasă, obţine rezultate notabile.
- Astă-noapte, cînd ne-am despărţit, Iermolai susţinea că doriţi să dezbatem o serie de probleme referitoare, probabil, la manifestările lui Gulliver. Vă ascult...
Leoveanu îmi prezintă doleanţele delegaţiei:
- Ca să nu ne mai baţi la cap, dragă maestre, cu enigmele matale, îţi propunem o expediţie... Cu care prilej, fără îndoială, ne vom lămuri cu toţii ce anume învîrte bătrînul... La noapte, cînd se va duce la întîlnirea cu oaspeţii săi din Adîncuri, îl vom urmări... În colectiv... Ce să mai lungim vorba! Nu-i mai bine aşa? Dar aş vrea s-o luăm şi pe Polina cu noi, să nu rămînă singură în cătun, cu Tulli...
- Mergem! - îi răspund eu, entuziasmat de idee.
- Atunci, plec s-o caut pe Polina - ne informează veterinarul. De azi-dimineaţă o caut şi nu dau de ea... Unde cucului o fi?
Sinistră inspiraţie... Pentru că, din dormitor, se-aude un răsunător şi bine pronunţat:
- Cucu! Cucu!
Peste cîteva clipe, Polina Ţilimindriu se iveşte în pragul uşii. Cînd zăreşte mutrele celor prezenţi, care de care mai pitoreşti, nu se fîstîceşte deloc, ci ne ia la întrebări:
- Ce faceţi aici? Şedinţă?
Mă mir nespus că nu-s dezintegrat de privirile ucigătoare ale veterinarului. Incapabil să vorbească, Leoveanu-Zbanţ nu reuşeşte nici să se mişte. Total paralizat, îngînă doar...
- Mmşş! Meşşş! Mmş!...
Milica priveşte intrigată la mine, apoi la Iermolai Bîc. Forestierul nu mă priveşte deloc, ci şi-a vîrît capul în palme.
Moaşa, neînţelegînd (după cum era şi normal) limbajul veterinarului, mi se adresează mie:
- Ia spune-mi, romancerule, ce cătaţi aici, în casa lui Tulli?
Cînd aude rostindu-se numele lui Pompadur, şi încă în varianta intimă, Leoveanu explodează, reuşind însă performanţa de a se exprima clar:
- Meştere, satiricule, o amăgişi pe fata asta, minţind-o că-i în locuinţa nefericitului ăla de felcer?
Apoi, fără să mai aştepte răspunsul meu, se repede la moaşă, o ia în braţe, începe s-o legene ca pe-un copil.
Deoarece moaşa încă mai răspîndeşte un lejer parfum de alcool, veterinarul o eliberează din îmbrăţişarea sa sălbatică şi dă să mă cuprindă pe mine în braţe. Mic şi bondoc, Geca Leoveanu nu izbuteşte să-mi înconjoare circumferinţa.
Atunci, renunţă şi începe să mă zgîlţîie din ce în ce mai agresiv.
Polina Ţilimindriu începe să urle:
- Staţi şi nu daţi în el, tîmpiţilor! Romancerul n-are nici o vină! Domnul Gulliver mi-a dat o băutură de dragoste şi-apoi m-a adus aici, în casa lui Tulli.
Surprins de rezolvarea bruscă a problemei, devin deodată furios:
- Ascultă, cucoană, te afli la mine, la "moara dintr-un dud"! Bătrînul s-a scrîntit, a greşit adresa! Sau a făcut-o intenţionat, ca să-mi compromită portretul moral?
Din ce în ce mai turbat, mă rotesc prin odaie, cu Geca spînzurat de gît. Milica şi Laie abandonează cursa, iar Leoveanu, în virtutea unui binecunoscut principiu fizic, cel al forţei centrifugale, aterizează inopinat pe duşumea.
Dar Polina, indiferentă la dovezile de dragoste ale olteanului, leşinat pe duşumea, îi trage un vîrf de pantof în coaste, fără rezultate vizibile (deoarece olteanul nu se mai trezeşte), pentru ca apoi să ne privească ucigător, să dispară pe uşa ce dă în tindă, de unde ne strigă:
- Mă duc şi vă spun lu' nenea Gulliver! O să v-arate el vouă! Vă bateţi joc de mine, amărîţilor, vă rîdeţi de iubirea mea pentru Tulli şi mă ascundeţi sub pat, ca să nu mă găsească?
După ce-i explicăm lui Geca (destul de anevoios) enigma Polinei, rolul bătrînului ne devine şi mai tulbure.
Pentru ce-o fi îmbătat-o pe primitivă? De ce-a minţit-o că-i va aranja o întîlnire cu dentistul? Motive în plus pentru organizarea expediţiei propuse de veterinar.
Fără să mai privesc la cadranul ceasului, după unele simptome de foame îmi dau seama că trebuie să fie pe-aproape de orele cinci. Proviziile fiind epuizate, nu-mi rămîne decît să pornesc în căutarea unor alimente.
Geca Leoveanu-Zbanţ, încă fricţionîndu-şi ceafa, se lamentează în la bemol minor:
- Mi-o făcuşi, Polina neichii! Mă distruseşi! Auzi, ce idee! Să bea leacuri de dragoste, pentru chelbosul ăla de Tulli... Ce găsi la el, omule?
Iermolai Bîc, căruia în mod evident îi era adresată întrebarea, răspunde pe loc:
- Marea dragoste... Cu Trabant şi cu proteze... Cu arginţi şi cu fofeze... Femeie cu înalt profil moral nu se uită la înfăţişarea individului, ci la caracter...
- La caracterul lui material! - lămureşte lucrurile doctoriţa.
Pe cînd îmi frămîntam mintea cum să procur niscaiva merinde, mă aud strigat din tindă:
- Tovarăşu creator! Meştere! Iar m-a trimis ţaţa Catariţa cu nişte jintiţă fierbinte... Şi te roagă să treci pe la ea, că vrea să-ţi dezvăluie un mare secret, ceva c-un cîntec al ei, din tinereţe, de pe vremea lu' Cuza!
Binecuvîntate fie ţaţele mele, precum şi Romaniţă Curentu, mesagerul lor permanent!...
(va urma)