Familie

Mama fugărindu-ne prin cartier. Ea pe bicicletă, noi pe bicicletă.
"Opriţi-vă!", urlă.

Noi nu ascultăm. Se încrâncenează şi mai tare. Râdem de ea şi pedalăm mai cu forţă. Cunoaştem cartierul. Cartierul e al nostru. Apoi ne hotărâm pentru parc. Ea ne ajunge din urmă, obosită. Descalecă de pe bicicletă şi se aşează pe o bancă fără să ne mai spună nimic. Ce mai e de spus?!

Ne luăm la întrecere care sare mai de sus de pe o construcţie abandonată de la marginea parcului. Soră-mea cade cu faţa în jos în praf, se face lată acolo. Aşa sunt fetele: proaste. Chiar dacă suntem gemeni, asta nu înseamnă că suntem identici. Se ridică, cu gura plină de pământ, arătând ameţită. Eu reuşesc să sar cel mai de sus, normal.

Sunt zile în care mâncarea noastră constă doar din mere, îngheţată şi câteva bomboane. Mama se fereşte să ne hrănească, de teamă să nu ni se refacă forţele.

Însă, dintre toate, îmi amintesc cel mai pregnant aşa, la un an de la divorţul lor:

Mama mă aşteaptă în faţa unui şantier de construcţii. Se construieşte un grup de case la marginea oraşului. Îşi priveşte ceasul. Calculează. Suntem aici de mai mult de o oră.
"Dragul meu, nu vrei să plecăm?", mă întreabă.
"Nu."

Tace, rămâne pe loc. Nu vrea să-mi forţeze mâna. Îi este frig, îi este foame. Ştiu asta. Dar nu mă dau dus. Uneori nu se poate pune cu mine. Ştie. Continui să privesc cum muncesc oamenii pe şantier. Fac asta cu orele, dacă mă lasă. Agăţat acolo de plasa de sârmă a gardului, privesc fără să mă satur. Iar ea aşteaptă, răbdătoare. Nu va zice nimic, cel puţin asta îşi propune. Priveşte şi ea, fără expresie, pământul răscolit în care oamenii fac loc casei. Unde lucrătorii sapă fundaţia, şi apoi vor înălţa etaj după etaj. Acolo vor locui oameni. Îşi vor construi vieţile acolo, imprimând zidurilor amintiri irecuperabile. Familii fericite care-şi vor creşte copii în aceste case, sau familii nefericite, care vor trăi aici: oameni.
"Dragul meu...", începe ea prudentă "... te-aş lăsa mai mult. Dar tata vine azi să te ia peste week-end."

Mă întorc spre ea, o fixez cu privirea, nu rostesc un cuvânt. Continuă:
"Nu ţi-ai mai văzut tatăl de luni de zile!... Hai să nu-l lăsăm să aştepte. Elenei îi este foarte dor de tine."
"Nu e sora mea."
"Ba da, iubitule, ba da. Aveţi aceeaşi mamă şi acelaşi tată."
"Nu e sora mea", repet. "Nu e tatăl meu."

Mă răsucesc să privesc macaraua, care tocmai se pune în funcţiune.

E răspunsul meu final.

Ea ştie, abandonează lupta, priveşte în jur obosită. "Eşti aşa un imbecil câteodată", şopteşte. Faţa ei arată adâncită în tristeţe, precum o hârtie înmuiată în cerneală.