Pierdut

"Puneţi mâna pe piept... Nu, nu aia. Cealaltă."

Schimb mâinile suspicios.
"Acum închide ochii."

Îi închid. Apoi dezlipesc pleoapa ochiului drept, să trag cu ochiul la el. Ce mai pune la cale?
"Îl simţi pe Dumnezeu în tine?"

Mâna îmi alunecă, şi mă simt neputincios. Micul bigot!
"Ascultă, unde lucrează maică-ta? Doar arată-mi unde, şi lasă-mă-n pace."
"Puţin mai încolo, nu mai e mult."

Mă las condus în direcţia aleasă de el. Privesc oamenii care trec pe lângă noi.
"Aici?", întreb în dreptul unui restaurant chinezesc.
"Nu chiar", zice.

Şi mă trage mai departe.
"Aici!", spune când ajungem într-un loc cu suveniruri, cărţi şi ziare.

Rămâne în prag. Încerc să-l trag după mine, dar nu se lasă.
"Fiţi amabilă", încep, "...lucrează aici cumva o doamnă care să aibă un băiat? Uitaţi-vă, băiatul acela! Susţine că mama lui lucrează aici. S-a pierdut şi încerc să-l ajut să-şi găsească părinţii."

Vânzătoarea mă priveşte nedumerită.
"Nu, domnule, nu."

Stă să se gândească, apoi strigă:
"Melanie, poţi veni un pic?"

Femeia care apare are trăsături asiatice.
"Ţi-e cunoscut băiatul acela?"
"Nu", zice femeia, apoi pleacă, să care mai departe cutia din mână spre locul său predestinat.

Vânzătoarea îmi zâmbeşte, nu mă poate ajuta.

De data aceasta sunt cu adevărat furios. El rânjeşte şmecher.

Se aşează lângă mine. Oftez, îi rup din baton, şi începem să mâncăm amândoi.
"Uite, rămân cu tine până o găsim. OK? Sper că n-a plecat fără tine nicăieri! Deşi o-nţeleg."
Cum te cheamă?"
"Constantin."
"Bine, Constantin, numele meu e Florian. Hai s-o căutăm mai departe pe mami."
"Jesus ne ajută. Jesus ne va ajuta."

Nu ştiu ce să răspund la asta. Îl iau de mână şi pornim împreună să străbatem holul terminalului.
"Câţi ani are mama ta?"
"Nu ştiu. Şaizeci?! Nu, nu, zece."

Îmi arată şapte degete.
"Cum o cheamă?"
"Mama."
"Nu, numele ei! O chemă şi pe ea cumva. Cum pe tine te cheamă Constantin."

Dă din umeri:
"Mama."
"Şi pe tatăl tău?"

Dă din umeri: tata.

Urmăresc femeile care trec pe lângă noi. Tinere, bătrâne, asiatice, mulatre, blonde cu părul prins în coadă.

Ne plimbăm pe holurile înalte cu magazine de haine şi parfumuri şi nimicuri, printre oameni care trec cărând bagaje, iar băiatul îmi ţine strâns mâna. Încep să-i simt frica.

Mă îndrept spre chioşcul de informaţii. Explic despre ce e vorba, şi aştept ca anunţul să fie făcut prin radio. Constantin ţopăie de colo-colo.
Doi oameni de la securitate mă abordează jumătate politicos, jumătate cu suspiciune.
"Cine sunteţi dumneavoastră?"
"Nimeni. L-am văzut singur aici. Am încercat să-l ajut, dar e greu să găseşti pe cineva într-un aeroport."
"Ce spui, şoricel?!", întreabă poliţista, aplecată spre el.

Constantin îngăimă ceva, dar vocea îi e restricţionată de plâns.
"Mai repetă odată!"

Se apleacă să-l audă. Mâna lui Constantin pulsează în a mea.
"E tatăl tău, zici?!", întreabă femeia pe un ton blând, aruncându-mi mie o privire ucigătoare.
"Cum?!", fac enervat.
"E tatăl meu!", repetă mai tare Constantin, prinzând curaj.

Încerc să-i dau drumul la mână, dar el ţine strâns.

Apoi începe să delireze:
"Locuim într-o casă mare şi avem un căţel pe nume Rex. Tata este pompier_"
"Ascultaţi, eu nu sunt pompier_"
"...şi mergem la Grădina Zoologică des. Bunica mea locuieşte în Alaska, iar mama îmi face prăjituri în fiecare zi. Tata vine acasă şi ne uităm împreună la televizor. Avem un televizor uriaş, cât un perete. Iar eu am în camera mea un trenuleţ cu şine, imens. Dorm pe jos împreună cu Rex. Tata mi-a promis că mă lasă să mă cheme Spiderman într-o zi."

Mă uit în ochii femeii. Acum are o idee ce se întâmplă?! Dar ea e cât se poate de serioasă. Mă scutur mai departe de atingerea lui, iar el rezolvă problema dându-mi un şut.

Urlu de durere, îndoindu-mă din şale, să-mi cuprind cu mâinile piciorul, iar el mă apucă de gât cu braţele lui mici şi face încet, împăciutor:
"Bietul tata, bietul tata. Stai liniştit, că te fac eu bine, te fac eu bine, stai liniştit."