Eduard Ţone debutează în proză cu romanul Castelul prinţesei de caramel (Tritonic, 2008) şi vă spun, de la bun început, că este unul dintre debuturile acelea după care mai toţi cititorii tînjesc ani la rînd. Se întîmplă rar, dar şi cînd se întîmplă...
Castelul... este un roman nebun, cititorul trece prin cele 35 de capitole ca trenul Intercity prin Ciulniţa. Şi cum să fie altfel, cînd ele se termină aşa: "Prin urmare, Alex, îmi povesteşti ceva despre viaţa ta?" sau: "Hei, Alex, începe nebunia! Începea. Cu adevărat începea." sau aşa: "Dar... staţi puţin! De unde mă cunoaşte bătrînul?". Sau au titluri ca, de pildă, "Misterul cutiei de chibrituri".
Şi de n-ar fi decît finalurile de capitol. Dar Eduard Ţone chiar umple aceste capitole, şi le umple bine. Cu întîmplări care vin unele peste altele. Cu personaje care mai de care mai pitoreşti, mai ciudate sau mai fantastice. Personaje care, una-două, îşi spun povestea. Şi, oho, au ce povesti. Plus poveştile lui Alex, personajul principal: poveşti din copilărie, din juneţe... Amintiri ale lui sau ale altora. Plus portretele pesonajelor - bogate şi savuroase portrete. Pimpi, ghicitorul în chelii (care ghicit are şi el povestea lui, evident), şi iubita lui, Adela, cea care avea să-i apară lui Alex mai tîrziu, la Paris, făcînd comisioane... Virginia şi şoarecele ei, Tataie. Svetlana... Ei, da, Svetlana, cauza şi scopul şi mijlocul, începutul şi sfîrşitul, cea pentru care Alex merge la Paris, cea pe care o iubeşte..., cea care îl cheamă de colo-colo cu mesaje de genul "Vino! Te iubesc!" sau "Te aştept într-o lume minunată". Unde? Cînd? Cum-necum, Alex află de fiecare dată, pentru că, oriunde merge, întîlneşte pe cineva care să-i transmită un mesaj de la Svetlana sau poate să-i dea o indicaţie despre ce să facă.
Vorbeam despre portretele personajelor. Iată unul: "Socrate avea aproape doi metri, o mustăcioară şmecheroasă, era mai slab ca un ac de gămălie şi avea un suflet în care încăpeau trei batalioane, cu ofiţeri cu tot".
Cînd am zis că romanul acesta este o nebunie (să-i zicem fantastic, mai bine, da?), n-am greşit. Toate personajele se ştiu între ele, vecinul Pimpi a iubit-o pe Adela, care e fata lui Raphael Buonaventura, vînzătorul de peruci de la Paris, cel care spunea că e tatăl lui Sergio, iubitul lui Izabel, fata lui... Sancho Panza. Toate personajele sînt legate, într-un fel, unul de celălalt. Iar Alex, de toate, pentru că toate se învîrtesc în jurul lui, sînt hotărîte să conspire la realizarea visului său, acela de a o întîlni pe Svetlana.
Care este totuşi povestea? Cam aşa ceva: Alex locuieşte într-un castel, în două camere, una galbenă, cealaltă portocalie. Îi are ca vecini pe Pimpi, pe Virginia şi pe Svetlana. De Svetlana e îndrăgostit. Într-o zi, piticul Longjack îi aduce un bileţel de la Svetlana, care îi dă întîlnire la Paris. Alex pleacă la Paris şi acolo dă peste oricine, numai peste Svetlana nu: Adela, fosta iubire a lui Pimpi, Buonaventura, tatăl Adelei, Izabel, cea care îl iubeşte pe Sergio, despre care Buonaventura, pehlivanul, spune că e fiul lui, dar asta numai pentru a-i exploata capacităţile neobişnuite, el fiind... "dublu dotat" (eufemistic vorbind, adică are două), nişte punkişti, un fotograf, un proprietar de hotel, alt proprietar de hotel..., Jeudi, proprietarul melcului Rudolf, cel care participă în fiecare an la festivalul Melcilor Nebuni, proba de "Întoarcere în Timp", Ancuţa, o veche iubire a lui Alex. Din om în om, pînă la, în final, Svetlana... Nu, nu e spoiler ce-am făcut, că nu are nici o importanţă, dar nici una, dacă Alex se întîlneşte pînă la urmă cu Svetlana sau nu (ca să-mi spăl păcatele, nu vă zic faza cu "prinţesa de caramel", e bine?).
Importante, în acest roman, sînt cuvintele. Fazele. Metaforele, comparaţiile etc. Adică: "mi-a spus, pe o voce groasă ca fumul de ţigară dintr-un bar de homosexuali", "deasupra bazilicii, cineva aruncă spre Paris cu fluturi galbeni. Amélie." - parcă e un haiku povestit. Sau: "mă simt ca o girafă care a nimerit într-un adăpost antiaerian pentru pitici", "fericirea e ca un clopot. Uneori bate, însă de cele mai multe ori, aşteaptă clopotarul", "a plecat din viaţa mea lăptoasă, lăsînd în urmă o erecţie, doi ochi sticloşi şi o nou-născută filozofie cu privire la femei".
De ce scriu despre acest roman într-o rubrică de F&SF? Pentru că acest roman poate fi văzut şi ca o carte fantasy. Nu face nimeni magii, chiar dacă unii ghicesc în chelii sau alţii prezic viitorul. Nu avem fiinţe fabuloase, deşi melcul Rudolf, cu capacitatea lui de a te trimite în timp, ar putea fi un personaj de roman fantasy. Probabil, în 2009, la premiile Vladimir Colin, Castelul prinţesei de caramel va fi sărit pe motiv că este roman fantastic. Să fie sărit, dar... nu cumva să rămînă necitit. Că, în fond, asta e problema: cărţile trebuie citite. Iar cînd dai peste o scriitură ca a lui Eduard Ţone, închizi cartea întrebîndu-te: oare s-a apucat deja de scris următoarea carte?
Castelul prinţesei de caramel nu este un roman fantasy, deşi are cumva elemente de acest tip. Chiar dacă ne gîndim doar la călătoria în timp, care pare mai mult o vrajă decît o chestie tehnologică.
Şi ca să ne convingem că viaţa nu este întotdeauna strălucitoare, nici măcar atunci cînd îţi pare că totul străluceşte şi sună divin, două vorbe despre copertă. Urîtă. Dizgraţioasă. De prost gust. Mai exact: un sîn gol pe care se tîrăşte un melc. Da, apar vreo două femei goale prin carte, apare şi un melc. Dar ce treabă au astea cu poza aia? Melcul e vrăjit, sînul e divin şi îndepărtat de Alex. Ilustraţia copertei este mult prea concretă. Nici nu-ţi vine să pui mîna pe ea în librărie (dacă nu-l cunoşti pe autor, dacă nu ştii că este redactorul-şef al revistei FHM - sau de acolo i se trage?). Iar cei care ar pune mîna pe cartea cu o astfel de copertă... tare mă tem că nu prea intră prin librării, se mulţumesc doar cu FHM-ul glossy luat de la chioşcuri. Păcat!
Dar "Life is a bitch, Ancuţa!", vorba scriitorului Ţone.
Citiţi pe LiterNet prima versiune a romanului Castelul prinţesei de caramel, de Eduard Ţone. Începeţi de aici.