Sara Andreea - The Story

Nu ştiu cum să încep. Evenimentele s-au derulat atât de simplu şi natural încât la finalul acelei nopţi am rămas cu un profund sentiment de admiraţie pentru mamă şi pentru Dumnezeu.

Mi-am zis înainte că voi poza toate momentele importante ale naşterii chiar şi naşterea în sine, dacă acest lucru era permis. Mi-era teamă. Se spune că taţii nu suportă momentul şi leşină. Speram ca, prin vizorul aparatului, emoţiile să fie estompate ca şi cum fluxul lor ar fi fost redus de dimensiunea mică a acestuia.

S-a întâmplat dimineaţa devreme. Nu era nimeni pe stradă, doar gropile spectatoare (n-am simţit niciodată aşa puternic gropile ca în acea dimineaţă), iar la spital era atât de linişte... Simţeam momentul nostru şi totul în jur era oprit pentru noi. De aceea mi-i amintesc foarte bine pe toţi cei care ne-au fost alături în acea dimineaţă. Portarul care a deschis uşa spitalului. Medicul rezident care a făcut internarea. Moaşa. Doctorul nostru. Asistenta din camera copiilor. Şi puţin mai impersonal, asistentele din salon...

Trăiam atunci o stare de multitasking în care pe de o parte simţeam emoţia directă a momentului şi pe de altă parte fotografiam, încercând în subconştient să balansez aceste două pentru a avea echilibrul necesar trăirii acelui moment. M-au întrebat dacă nu mi-a fost rău în sala de naştere. Nu mi-a fost rău. Am reuşit echilibrul.

La internare vorbisem cu Cristi, medicul rezident. Nu se putea fotografia. Am ales totuşi să stau aproape de salonul de naşteri, pe hol. N-aş fi putut fi acolo dacă naşterea nu era dimineaţa devreme şi spitalul gol. M-am apropiat de uşa salonului. A fost ceva în ochii mei, poate biletul meu de intrare pentru că uşa s-a deschis, Cristi a ieşit şi m-a văzut. Mi-a făcut un semn lăsând uşa deschisă. N-am avut curajul să privesc pentru că mi-era teamă de o imagine cu mult sânge. Am întins aparatul după uşă şi am declanşat. Salonul era curat, fără urmă de sânge, primitor ca un salon de cosmetică. M-am liniştit şi am intrat. Sara avea capul afară deja, după mişcările doctorului. Declanşam mecanic ţinând aparatul la nivelul pieptului, intuind încadrarea şi momentul. Era ceva, o căldură, o stare pe care o trăiam şi era atât de intensă încât sunetul declanşatorului se auzea undeva, departe, în surdină.

Nu-mi plac spitalele. Dacă pozele au ieşit e pentru că cineva acolo sus iubeşte copiii. Mă pregătisem psihic cu zile înainte pentru momentul naşterii. Mi-era un pic teamă de sânge, miros şi toată mizeria asociată spitalelor autohtone. Dar n-a fost aşa. Maternitatea este bucurie şi fericire. Feţele mămicilor sunt atât de fericite încât unele mi-au rămas în minte. Fericirea lor acţiona ca un drog afrodisiac lăsând în urmă durerea, mizeria, sângele, mirosul spitalului şi pe doctorii morocănoşi din vizitele de opt jumate.

După dimineaţa noastră de luni atmosfera s-a schimbat. Am văzut doctori care bruscau verbal mămicile; mame triste, îndurerate, care au plâns mult. Am văzut durere, bădărănie şi balcanism. Am văzut partea întunecată a lucrurilor. Spitalul împrumuta ceva din intrarea sa, o intrare printr-o pivniţă rece şi întunecată, total lipsită de măreţia şi frumuseţea necesară unei maternităţi.

Lucrurile acestea păreau mai puţin importante atunci. Pentru două ore am fost actor şi fotograf într-un film regizat perfect de cineva mai presus mie în care îmi jucam rolul ca şi cum l-aş fi ştiut, două ore de fericire sufletească şi har fotografic al cărui merit cu siguranţă nu este al meu. Atât de simplu şi natural încât la finalul acelei nopţi am rămas cu un profund sentiment de admiraţie pentru mamă şi pentru Dumnezeu.

---