Trenul de Viena

Ascult vremea la radio. Deşi ninge de o săptămână, prognozele nu anunţă nici o schimbare. Privesc în agenda pe care-o ţin pe genunchi, spre scrisul meu ordonat şi perfect lizibil. Deodată înţeleg ceva ce mă şochează. Merg într-un loc în care nu am mai fost, în care habar n-am ce voi face, totuşi iată-mă: mi-am organizat fiecare zi în amănunt. La ce oră mă voi trezi, la ce ore voi mânca, când voi dormi, când voi citi sau când mă voi plimba, unde mă voi duce. Am încercuit pe hartă fiecare obiectiv turistic.

Mă înfurii şi încep să mâzgălesc cele câteva rânduri, transformându-le într-un amalgam de linii. Mă aplec şi închid radioul. Cu o durere de cap în naştere. Îmi păstrez palma un moment peste el, deşi l-am făcut să tacă oricum. Mă ridic şi cobor de la bagaje geanta mea sport. Scot o revistă care se află încă intactă în învelişul său de plastic. Sfâşii folia transparentă, apoi deschid revista şi o miros.

Se anunţă o nouă staţie, iar trenul va opri pentru câteva minute. Trenul scrâşneşte din toate încheieturile şi, într-un final, opreşte. Câteva vrăbii ciugulesc pe asfalt. Mă aflu în partea de jos a unui vagon supraetajat de clasa a doua, iar geamul meu se află la nivelul peronului. Din vagonul învecinat se aud voci, râsete.

Un bărbat urcă şi se aşează simplu în faţa mea. Nu dă drumul mânerului de la valiză, de parcă i-ar fi fost sudat acolo de gerul de afară. Nu-şi dezbracă paltonul. Mă zgribulesc şi îmi trag paltonul peste picioare. Ori de câte ori se deschide uşa de pe culoar, pătrunde un val surprinzător de frig. Cu fiecare nouă persoană, urcă o dublură rece de aer, care se topeşte apoi încet, încet, în aburul cald din vagon.

Privesc pe geam. Trenul străbate o vale înconjurată de munţi, iar peisajul e copleşitor. Stratul de zăpadă e foarte înalt şi acoperă tot ce e vizibil, cu excepţia crestelor munţilor undeva foarte departe.

Încerc să-mi reiau lectura, tentativă care nu mi-a reuşit nici înainte. Bărbatul dă drumul valizei în sfârşit, se ridică şi se dezbracă. Sub palton poartă o cămaşă albă şi pantaloni de stofă.

Călătorim în tăcere.

Dar ceva nu mai funcţionează în mine, ceva s-a blocat.

Mă simt foarte indispusă şi n-am explicaţii. Ceva în mine. Nu mă pot opri să nu mă tot holbez la vecinul meu, iar zgomotul roţilor, şi frigul de afară care a încolţit aici, şi mirosul de haine curate care vine dinspre el, şi eu, eu, stând aici în acest scaun, fără să înţeleg unde mă duc, de ce am plecat şi ce am de gând.

Viaţa are ironia sa ciudată.

Aş vrea să-l întreb cum îl cheamă, aş vrea să-l întreb dacă este însurat, aş vrea să-l întreb foarte multe lucruri, dar toate aceste întrebări se opresc fără finalitate la mine în minte. Ce rost are?

Ochii noştri se întâlnesc pentru o clipă, apoi eu întorc capul, prefăcându-mă că eram foarte interesată de cu totul altceva. E clar că şi el a devenit nervos, şi-l văd cum îşi deschide fermoarul de la valiză şi scoate o carte. Cât timp închide la loc buzunarul, aşează cartea deasupra valizei. Apuc să văd titlul: Nimic nou pe frontul de vest, cartea mea preferată. Un val de căldură mă inundă şi aş vrea să-l întreb dacă-i place, aş vrea să-l întreb ce alte cărţi îi mai plac.

În loc de asta, sunt capabilă doar să îl privesc, şi, privindu-l, mi se strânge stomacul într-un spasm dureros. Un lucru ştiu sigur: răul acesta o să rămână cu mine pentru multă vreme.

Se anunţă staţia la care trebuie să cobor. Mă ridic. Îmi adun lucrurile laolaltă, apoi îmi îmbrac paltonul. Îmi aranjez fularul. Fac toate aceste lucruri cu o încetineală sălbatică, de parcă aş încerca să opresc timpul în loc, să creez un canal paralel al timpului, unul în care să găsesc în vreun fel curajul să deschid gura.

Dar e stupid. Cum ştii că cineva este persoana potrivită pentru tine? Aşa că trag geamantanul după mine şi dau să ies. Exact atunci trenul pune o frână bruscă, iar eu sunt propulsată instantaneu spre el, şi, deşi mă forţez să-mi păstrez independenţa, nu pot face nimic ca să nu ajung în braţe la el.

Mă prinde strâns, să nu ajung - Doamne fereşte - pe jos. Are ochii închişi la culoare, şi o expresie extrem de calmă. Zâmbeşte vag.

Sar imediat în picioare şi mă recompun.
"Scuzaţi-mă", spun, apoi cobor.