Speranţă

Oboseala îmi lăsa totuşi puteri să lucrez mai departe. Aş fi şters-o, dar Dan încuiase uşa de mai multe ori, pusese piedica, iar cheile le purta cu sine în buzunarul de la pantaloni. Când tocmai probam în minte credibilitatea unor pretexte în numele cărora, fără nici-o supărare, eram convocată urgent în orice altă parte posibilă de pe planetă, i-am auzit vocea.

Se tolănise pe canapea, încercând să pară natural. Cu cât se forţa să pară mai natural, cu atât devenea mai nervos. Se descălţase de pantofi. Am lăsat baltă cursurile pe care le copiam deoarece lipsisem la greu în comparaţie cu el, şi m-am apropiat. M-am aşezat pe un scaun.

După o sticlă de vin, încordarea dintre noi s-a mai risipit. Sub stimulentul alcoolului, a început să râdă şi să-şi frece bărbia cu buricele degetelor. Gestul lui însemna fără urmă de îndoială că se află în încurcătură, ceea ce m-a pus şi pe mine în încurcătură.

Cam speriată, m-am apropiat de canapeaua pe care el tocmai se făcea mai comod, şi am rămas în picioare, nedecisă să mă aşez. Profitând de moment şi de indecizie, mi-a prins uşor mâna.

Prima impresie a fost şi cea mai puternică şi cea mai apropiată de adevăr, şi ştiu că, deşi în scurtă vreme mă obişnuisem deja şi nu mi se mai părea la fel, atingerea lui mă electrizase.

Pe de altă parte nu mi s-a mai părut imposibilă interacţiunea dintre trupurile noastre, aşa că m-am aşezat lângă el, aşa cum intenţionasem. A continuat să îndruge tot felul de aiureli, deşi nu mai puteam să aud nimic, toată atenţia fiindu-mi încordată spre coapsa dreaptă, zona de contact stabilită ca limită între corpul meu şi al lui. Dintr-o dată, Dan a făcut o mişcare pe care am putut s-o interpretez corect abia când i-am simţit braţul cuprinzându-mi umerii.

Profitând de dezordinea perplexă de senzaţii, s-a aplecat şi mi-a depus un sărut superficial pe buze. Apoi a început să vorbească şi să vorbească, sfârşind printr-o evocare enigmatică de amintiri şi observaţii pe care mi le-a şoptit cu glas pierdut.

Am stat aşa până dimineaţă, fără să se întâmple nimic altceva.

Afară ploua, n-ai fi aruncat niciun câine în stradă, dar trebuia să plec. Abia împlinisem optsprezece ani, iar maică-mea mă declarase probabil deja la persoane dispărute.

Când mi-a deschis uşa, Dan mi-a şoptit: "Îmi frângi inima!"
"Sper", am răspuns.

Apoi am ieşit.