Crăciun în familie

Înarmaţi cu o foame de lup şi un buchet ofilit de crizanteme, ne-am înfiinţat în faţa uşii de la apartamentul în care-mi petrecusem mare parte din clipele stânjenitoare pe care obişnuiam să le numesc "copilăria mea". Am fost primiţi cum se cuvine unor musafiri, aşezaţi la masă şi obligaţi să consumăm întăritoare.
"Te rog, fă-te comodă! Simte-te ca la tine acasă!", mi-a spus mama atingându-mă razant pe mână.
"Eu sunt acasă, mamă!"

Dar ea trecuse deja să spună acelaşi lucru musafirului adus de mine.

Mătuşile şi unchii mei, deşi nu chiar toţi, se arătau interesaţi de noul venit, adică de iubitul meu, pe care-l vedeau pentru prima oară. Era chiar şi verişoara mea Dina acolo, şi din instinct am verificat cu ce e îmbrăcată. Dar nu, azi eram mai bine îmbrăcată ca ea!

Brăduţul de Crăciun făcea ca un semnalizator din nenumăratele sale beculeţe, plin până la refuz cu vată, globuri şi bomboane învelite în staniol. N-a durat mult şi tanti Dorina a acaparat discuţia, fapt de care mă temeam mereu. Trăsese zdravăn la măsea, ca de fiecare dată când ajungea să monopolizeze atenţia musafirilor, iar asta avea repercusiuni serioase asupra discernământului său. Era o persoană foarte potolită până în momentul în care începea să râdă foarte tare la reuniunile de familie. Din dorinţa de a le fi pe plac musafirilor, începea să se dea în spectacol.

Chiar în acel moment, spre groaza mea, am auzit-o spunând:
"De la patruzeci de ani în sus, nici-un bărbat nu mai e bun de nimic, sau oare doar al meu nu mai e?!"

Poate că iubiţii mei ar fi trebuit ţinuţi departe de astfel de situaţii până mă luau de nevastă, ca abia apoi să le mărturisesc că nu sunt orfană cum afirmasem la început... Aşa că am încercat să-l distrag, întrebându-l dacă am ceva în ochi.

Din fericire, toată lumea a început să se arate extrem de interesată de friptura de porc la cuptor care tocmai sosea, de cartofii fragezi, înmuiaţi bine în sos, de sărmăluţele aburinde şi de toate celelalte bunătăţi spre care erau îndemnaţi de către maică-mea, flămândă de laudele pe care dorea să le culeagă de pe urma muncii sale atât de perisabile şi în curs de răcire.
"Vă rog să mâncaţi fără jenă! Cine mai vrea o porţie, să ia! Serviţi-vă, vă rog! Nimeni nu pleacă de aici până nu dispare tot de pe masă!"

Dar când să ne repezim la farfurii, căci eu nu mâncasem de două zile ca să mă pregătesc pentru sărbătorile în familie, maică-mea a ridicat paharul şi a zis:
"Doar atâta mai vreau să adaug! Mă bucur că fata mea şi-a găsit în sfârşit pe cineva atât de special şi minunat cum e Alexandru!"

Apoi s-a răsucit către el cu paharul în mână, şi i s-a adresat direct:
"Să nu mi-o aduci înapoi la uşă! N-ai de cât să te speli pe cap cu ea! De-acum îţi aparţine!"

M-am înroşit ca racul, şi lovită în moalele capului cum mă simţeam, n-am fost în stare să îi spun că-l cheamă Ştefan, şi nu Alexandru, şi că ne cunoaştem doar de o săptămână. M-am răsucit spre el, dar el deja suferea un atac cerebral, aşa că nici el n-a ripostat.