Air on a G string

Cărările pe care le bătea de ceva vreme deveniseră de neînţeles. Se zbătea ca peştele pe uscat şi, din când în când, printr-o frumoasă coincidenţă, cineva îi întindea o mână nesperată, ca un ochi de apă. Îşi potolea setea, apoi se întorcea acolo unde erau toate călduţe şi familiare. Oricât ar fi încercat să se convingă de frumuseţea lumii de afară, nu reuşea. Lipsea ceva din ea, tocmai motivul orbirii ei. Care-i vorbea în altă limbă, limba oamenilor mereu câştigători (în mintea lor), oameni care rămân fără nimic şi pentru care singurul alfabet recognoscibil este puterea urletului, a pumnului şi a muşcăturii.

Echilibra în balanţă cele (aproape) patru anotimpuri, luându-şi gura de apă dintr-o fântână secată. Plângea şi nu înţelegea motivul. Arunca cu telefonul în pereţi, recupera din stufăriş tot soiul de obiecte aruncate de altcineva, încerca să picteze marea din amintire, dar nu mai nimerea culorile pentru că vederea îi slăbise. Nu semăna cu inocenţii lui Platon, pentru că îşi cunoştea pe de rost temnicerul. Dar o dureau ochii la fel de tare la lumina zilei, lumina puternică de august care nu lasă nimic la voia întâmplării: nici singurătatea, nici nervii, nici oamenii care se gândesc unii la alţii ca la posibilităţi care nu se ştie dacă se vor întâlni vreodată.

Rămânea singură, refăcând paşii necesari, ascultându-şi muzica, scrijelind pe pereţi aceleaşi fraze pe care nu le auzea nimeni. Erau singurii ei martori. N-o obliga nimeni să se chinuie şi tocmai de aceea se încăpăţâna. Nu prea putea să mai vadă viaţa fără chin, iar dacă el n-ar fi existat, viaţa ar fi fost prea uşoară. Fără urlete, plecări demonstrative, pierderi în peisaj, minciuni tivite cu fir transparent, tăceri îndelungi din care culegea cu atenţie fiecare bătaie de inimă care îi ieşea în minus. Aşa se năştea o pleiadă de stele căzătoare pe care le înşira cuminte pe acelaşi abac, dar socoteala nu ieşea niciodată. Mereu lipsea ceva, lipsea tocmai semnul egal din faţa tuturor ecuaţiilor pe care, până atunci, le lăsase fără rezolvare.

Venise timpul pentru o schimbare. A scos de la naftalină un disc vechi cu o prelucrare după Bach şi a ascultat-o la pick-up până când a început să sară acul pe disc. Zile, săptămâni întregi. Devenise companionul nopţilor albe, nopţi în care nu putea distinge întunericul bun de întunericul rău, nopţi în care îi era teamă de ea însăşi, ascunsă în coaja de nucă pe care o credea a fi barcă. Nu era nimic sigur, la primul semn de vânt potrivnic toate părerile ei s-ar fi surpat ca un castel de nisip. Aşa s-a şi întâmplat. Îngerii merită să moară, dacă misiunea lor nu este înţeleasă. Mai ales că oamenii care ar trebui să-i înţeleagă sunt adânciţi în propriile egoisme şi nevoi. Când asta se întâmplă, nici măcar alfabetul urletelor nu mai funcţionează. Ca de la surd la surd, îşi striga problemele unui om care nu putea s-o audă, de cât de tare vorbea el însuşi. Dialog cehovian, în toată frumuseţea lui, îşi spunea ea.

Dimineaţa venea negreşit, luminând timid fiecare ungher al camerei în care el, la un moment dat, lăsase un semn. Mergea pe urmele astea şi se simţea mai bine. I se părea că a câştigat pariul cu lumina. Ce nu pricepuse era că lumina se naşte din suflet şi oamenii sunt oricând gata să o primească, dacă privesc în aceeaşi direcţie, vorba lui Antoine de Saint Exupéry.

Totuşi, câte puncte de fugă poate avea un orizont? Şi, mai ales, unde să fugi?

Atât lumina, cât şi întunericul, şi-au găsit adăpost în ea. Câştigă pe rând bătăliile, dar soarta războiului n-o poate decide decât ea, femeia care doarme şi visează la toate lucrurile pe care îi este teamă să le trăiască, pentru că îi este teamă să renunţe. Poartă cu ea o umbră lipită de suflet, pe care, deşi o înţelege şi-o respinge, n-o poate părăsi. În felul ei, aşteaptă să moară, murind câte puţin în fiecare zi. Întunericul scade în intensitate, ea nici măcar nu observă asta, iar orizontul pe care-l priveşte nu adăposteşte decât un zâmbet uşor pervers care spune:

Ce ne-aţi pregătit pentru astăzi? Aveţi room-service? Să vină la mine toată lumea!

Şi lumea a venit, cântând dulce din vioara lui Nigel Kennedy, îmbrăţişând luna în pătrar. N-a mai rămas nimic în urma ei, poate doar luna a cărei strălucire o înţeleg numai cei care pot ieşi din ei înşişi. Nu este cazul eroilor noştri. În două colţuri diferite ale oraşului, iau fiecare în braţe câte o pernă de împrumut, gândindu-se că au furat lumina şi liniştea celuilalt. Doar unul dintre ei este în întuneric, lipsit de vlagă şi de viitor, pentru că-l amanetează. Doar unul dintre ei a îmbătrânit şi a obosit. Între timp, Pământul se învârte către o nouă zi, lăsând în urmă povestea cu uşile Alicei în Ţara Minunilor, care se deschid acolo unde te-ai aştepta mai puţin.

Ce se întâmplă, ai amuţit?