Mărturisire / Intersecţii

Mărturisire

Sorb, noapte de noapte,
cuvintele pe care nu le rosteşti.
Între noi o fereastră mărgineşte spaţiul.
O spărtură în întuneric ne desparte şi ne apropie.
Îţi recompun chipul din umbre.
Mi-e sete! Mi-e sete, îţi spun!
Mi-e sete de palmele care nu m-au atins.
La peronul acesta niciun tren nu vine, niciodată!
Cum să îmi spăl trupul impregnat cu absenţa ta?
Mi-e sete! Mi-e sete, îţi strig!
Îngeri de cenuşă coboară, cu tălpile arse,
spre inimi albastre de frig...


Intersecţii

Te priveam şi amestecam involuntar timpurile.
Nu ne rămâne decât să stăpânim singurătăţile, îţi spuneam.
Dincolo de cuvinte asasinam întâmplări nedorite de nimeni.
Umbra mea cu aripi se prelingea fluidă printre toate nimicurile.
Ca o sălbăticiune noaptea ne muşca liniştea de beregată.
Furişam ţipătul risipirii între câteva ore bolnave.
Pentru gestul final invocam întotdeauna călăii desculţi.
Dimineţile purtau nepăsătoare cearcăne indecente.
Uneori te strigam suficient de tare ca să nu mă auzi.
Supravieţuiam în clepsidră.