Ofelia Popii: Sunt născută în Drobeta-Turnu Severin, dar în copilărie m-am mutat la Arad împreună cu părinţii şi cu fratele meu. Acolo am făcut liceul "Moise Nicoară", într-o clasă cu profil real, urmând în paralel Şcoala Populară de Arte, unde doamna Emilia Dima Jurcă înfiinţase "Teatrul Veşnic Tânăr".
A.M.: Aveai deja de pe atunci intenţia de a te îndrepta spre actorie?
O.P.: Nu. Preocupările mele erau cele ale unei adolescente normale: ieşiri în oraş, filme... Eram pasionată de teatru, dar nu luasem o decizie lucidă de a face o carieră artistică. Teatrul era un hobby, la fel cum îmi plăcea şi pictura. În clasa a XII-a îmi doream să dau admitere la Ştiinţe Economice, mă pregăteam intens şi aveam un drum trasat foarte precis. Decizia ţinea mai degrabă de conjunctură, de sfatul părinţilor, de trend. Era o hotărâre luată în virtutea inerţiei, dar dintr-odată mi s-a pus pata pe teatru, cu două săptămâni înaintea examenului de admitere. Nu îndrăznisem să mă gândesc serios la o astfel de posibilitate până când nu m-a sfătuit întâmplător actorul Zoli Lovas.
O.P.: Am adus vorba despre actorie, dar îmi era ruşine faţă de părinţi, căci făcuseră sacrificii şi eforturi financiare pentru a-mi plăti orele particulare, îşi făceau speranţe... Probabil că dacă aş fi insistat, i-aş fi convins, dar nu mai aveam timp, pentru că era deja perioada înscrierilor, aşa că până la urmă am fugit cu fratele meu la Bucureşti. Nici măcar nu aveam un repertoriu, am pregătit ceva la repezeală, am mai şi improvizat...
Am picat cu brio examenul la ultima probă. Chiar atunci m-a sunat un prieten să îmi spună că se fac înscrierile la Cluj. Nu mai aveam bani decât pentru drum, iar fratele meu nu a mai vrut să mă însoţească. Îmi era ruşine să le spun părinţilor că am fost respinsă... Am plecat la Cluj. Ajunsă acolo am dormit o noapte în gară, una în parc... până la urmă mi-au trimis ai mei bani, pentru că nu aveam nici de înscriere. S-a întâmplat atunci ceva, care pentru mine a fost ca un semn: căutam disperată un cămin ieftin, când am întâlnit o bătrânică pe stradă, căreia i-am povestit în ce situaţie mă aflam şi care până la urmă m-a luat la ea acasă. Eram, la un moment dat, vreo patru - cinci arădeni la ea, şi ne-a găzduit pe gratis.
A.M.: Care sunt întâlnirile importante din facultate?
O.P.: Anii facultăţii au trecut extrem de repede. Am fost în clasa lui Marius Bodochi, iar ca asistenţi i-am avut pe Judith Kiss-Balbinat, apoi pe Diana Cozma.
A.M.: De ce ai ales Sibiul?
O.P.: Prin anul II am prezentat, la un moment dat, la Sibiu un exerciţiu de improvizaţie pe teme brechtiene. Mi-a plăcut oraşul, iar oamenii mi s-au părut foarte civilizaţi. După absolvirea facultăţii am sunat la mai multe teatre să întreb dacă se organizează concursuri, dar peste tot m-am lovit de uşi închise. Într-o seară mi-a telefonat o prietenă să îmi spună că în ziua următoare era concurs la Sibiu pentru un spectacol de Alexander Hausvater. M-am dus la casting şi am fost distribuită... totul s-a petrecut extrem de brusc.
O.P.: Întotdeauna mi-am imaginat că primul meu rol va fi unul special, şi aşa s-a şi întâmplat. Hausvater nu mi-a dat un rol la îndemână, care să fie pe structura mea. A fost foarte important faptul că a văzut în mine altceva decât ceea ce exprim eu ca fizic, ca prezenţă, ca imagine la prima vedere. Debutul meu a fost unul puternic, fapt care mi-a deschis drumurile, le-am stârnit interesul şi altor regizori.. Hausvater nu s-a luat după faptul că eram mică şi slabă, astfel că nu mi-a dat rolul copilului. Dimpotrivă, mi-a dat rolul cel mai rău: nepoata unui maior german care omorâse o cabană întreagă de evrei. Ea retrăieşte experienţa bunicului, se pune în situaţia lui ca să înţeleagă. Era un rol foarte pervers. A fost o muncă de căutare profundă. În plus, Hausvater e un regizor extraordinar şi workshop-ul pe care l-a ţinut atunci ne-a entuziasmat şi ne-a motivat pe toţi. Subiectul piesei se asemăna într-o anumită măsură cu cel din spectacolul Judecata pe care Hausvater l-a montat la Teatrul German şi care, atunci când l-am văzut la Sibiu, mi-a amintit de Canibalii. În Canibalii se punea problema foarte delicată că şi evreii au răutăţi, şi ei greşesc şi nu trebuie idealizaţi.
Rolurile care au urmat au fost ciudate, diferite, iar eu am încercat să iau de fiecare dată totul, de la fiecare regizor cu care am lucrat. Vorbesc cu ei, le pun întrebări atunci când am nelămuriri, iar dacă am vreo idee, o spun. Mi se pare foarte important să existe comunicare, să ai o relaţie liberă cu regizorul cu care lucrezi.
A.M.: Am avut ocazia să te văd în mai multe spectacole (Plastilina, Vremea dragostei..., Metamorfozele, Experimentul Iov, în fine, Faust). În fiecare ieşeai în evidenţă prin expresivitate. Studenţilor le predai expresie corporală. Dă-mi o definiţie a corpului din perspectiva actorului.
O.P.: Nu-ţi pot da o definiţie strictă a corpului. Ceea ce fac eu cu studenţii e să îi învăţ să fie liberi pe scenă. Atunci când te afli pe scenă, apar nişte bariere, iar corpul tău nu mai răspunde firesc, ca la un om normal. Or, un student trebuie să înveţe în primul rând să exprime liber şi natural intenţia şi gândurile pe care le are. De acolo porneşte totul. Fără ele, expresia în sine e nulă. Ce e important pentru un actor e ca atunci când are textul, să fie capabil să-l exprime corporal. Să nu-i pună propriul corp bariere.
A.M.: Asta e ceea ce faci cu studenţii. Dar pentru tine ce este corpul?
O.P.: Este, în funcţie de rol, exact ceea ce trebuie să fie. Şi e un mijloc prin care vreau să transmit ideea, gândul, sau descoperirea pe care am făcut-o prin rolul respectiv.
O.P.: Nu cred că din perspectiva actorului există astfel de regizori. În momentul în care primeşti un rol, depinde de tine să-l transformi într-o provocare. Atunci când încerci să înţelegi situaţiile, regizorul este cel care trebuie să te ghideze. Lupta e mai grea dacă nu înţelegi din prima ce vrea de la tine. Mie nu mi s-a întâmplat să nu înţeleg sau să nu am încredere în vreunul dintre regizorii cu care am lucrat, chiar dacă îmi pun tot timpul întrebări. Atunci când am îndoieli, mi le reprim.
Dacă porneşti cu nu, totul e inutil. Cred că scopul e să ajungi la adevăr, şi asta cred că se face încercând să înţelegi care este adevărul regizorului. Dacă lucrezi de unul singur, ignorând cerinţele regizorului, se poate întâmpla să ai dreptate, dar nu faci corp comun cu spectacolul, iar acesta nu mai e rotund.
A.M.: Cu Silviu Purcărete ai lucrat la mai multe spectacole: Pilafuri..., Metamorfozele, Faust, acum Lulu - declari că eşti "îndrăgostită" de maestru. Cum se desfăşoară lucrul cu el?
O.P.: Ar fi inutil să încep să-l laud, să spun că e un regizor mare... Are o imaginaţie gigantică. E tot timpul pe fază şi prinde intenţiile bune din zbor, le dirijează surprinzător. Mi se pare că e, de asemenea, un foarte bun psiholog. Ştie când să-ţi dea câte o pauză, ştie să aibă grijă de tine, să te motiveze. Chiar dacă te simţi obosit, nu ai senzaţia că repetiţia a fost un chin sau o corvoadă. Creează situaţiile extrem de bine şi de puternic, iar când joacă, e mortal.
E o persoană calmă, spre deosebire de Hausvater, de exemplu, care creează tensiunea în care trebuie să intri. Purcărete te face să înţelegi situaţia atât de limpede, încât atunci când joci, ţi-e foarte clară tensiunea şi temperatura la care trebuie să o faci, nu trebuie să te cotropească energetic. Zholdak, de exemplu, e atât de energetic, încât îţi trezeşte o stare personală de nervozitate, de isterie. La Purcărete în schimb eşti foarte liniştit şi calm; în interiorul tău, nu eşti deloc zbuciumat ca actor. Ai forţa să mergi mai departe fără să ajungi în pragul premierei dărâmat psihic.
Atunci când cauţi, apar bineînţeles tensiuni, temperatura e alta, dar e una productivă. În general, atunci când ceva iese bine, simţi că s-a meritat zbuciumul.
O.P.: Cele mai frumoase clipe sunt cele în care ai o revelaţie despre tine ca om şi eşti atât de adevărat, încât ai senzaţia că se prăbuşeşte cerul peste tine. Sunt experienţe care trec prin tine şi lasă urme. Descoperi încă un mare adevăr.
A.M.: Vorbeşte-mi despre frică... Ai frici?
O.P.: Am tot felul de frici. Mi-e frică să nu mă trezesc într-o zi şi să-mi dau seama că totul s-a dus, că nu mai am pic de talent. Atunci când lucrez la un spectacol, mi-e frică să nu cumva să nu fie bună direcţia în care merg sau că nu e bine cum descifrez textul. Altă frică ar fi să nu intru într-un mecanism din dorinţa de a mă proteja - pentru că unele roluri sunt foarte dureroase. Mi-e frică să nu mai văd diferenţa dintre realitate şi viaţa de pe scenă, să nu devin, fără să-mi dau seama, un personaj şi în viaţa reală.
A.M.: Cum e viaţa ta din afara scenei?
O.P.: Mă înconjor de tot felul de lucruri banale. Îmi place să fac cumpărături, să ies la iarbă verde, să joc ping-pong sau badminton. În teatru, totul e excepţional, ca o sărbătoare. De aceea mă bucur să pot face lucruri simple în timpul liber. Din păcate, nu ştiu să gătesc, pentru că precis m-ar relaxa, însă îmi place să zăbovesc prin bucătărie atunci când se găteşte. Îmi place, de asemenea, să citesc, să mă uit în albume, la filme, să ies în oraş, la concerte.
A.M.: Ţi-ai testat limitele?
O.P.: În adolescenţă am luat lecţii de paraşutism, dar am ratat experienţa săriturii, pentru că aveam nevoie de acordul părinţilor, iar aceştia au fost împotrivă. Acum probabil că nu aş mai avea curajul să încerc. Înainte îmi plăcea să mă caţăr pe munte, dar nici asta n-am mai făcut de multă vreme. Eu sunt foarte tentată de excese în general, de a-mi testa limitele, dar în acelaşi timp, lucrurile care pun în pericol viaţa nu mă mai atrag. Viaţa e atât de interesantă, iar eu sunt atât de pofticioasă să o trăiesc, încât nu aş renunţa la ea de dragul curiozităţii. Aş face totuşi bungee-jumping, dacă s-ar ivi ocazia.
A.M.: Există vreun rol la care visezi?
O.P.: Îmi place foarte mult teatrul antic. Mi-ar plăcea să joc la un moment dat Electra; un rol special mi se pare şi Lady Macbeth; sunt fascinată de universul lui Ibsen sau Strindberg şi mi-ar plăcea la nebunie să joc un rol important într-o piesă scrisă de unul dintre ei. Personajele lor sunt stranii, extrem de sensibile, au un interior foarte fragil, tremurând tot timpul ca aripile unui fluture.
A.M.: Mefisto... nu te simţi în pericol cu el? Nu te bântuie?
O.P.: Mi-a fost frică de acest rol până la începerea repetiţiilor. Mă bântuie ca orice alt personaj pe care îl joc. Descopăr de fiecare dată câte ceva nou la el, pentru că e extrem de complex. Şi asta îmi place la nebunie. Dar nu îmi pune în pericol sistemul nervos.
O.P.: Mi se pare importantă tristeţea lui, dusă în spate de secole, dorul de înălţare. Finalul în care i se dă pe la nas cu iubirea, lui, care nu e în stare să iubească. Mefisto nu poate simţi decât o iubire trupească, deşi i se pare că a simţit iubirea adevărată. Atunci simte mult mai cruntă depărtarea de îngeri, de Dumnezeu, care înseamnă dragoste. Mefisto, dimpotrivă, neagă. Neagă creaţia, neagă tot. Diavolul e nu.
Faust se gândeşte la Dumnezeu, chiar şi atunci când duce tratative cu Mefisto. Ultimul lui gând e la Dumnezeu. Dumnezeu îl iartă şi îl ridică la cer, deşi a păcătuit. Parcă îi şi dă peste nas lui Mefisto, căruia îi e ciudă, care e gelos. Are toată frustrarea adunată în el. Mefisto nu-l înţelege pe Dumnezeu, nu pricepe cum poate acesta să ierte. Mefisto e un contabil - unu plus unu fac doi. Are dovada în dosar şi acesta e singurul lucru care îl interesează.