Poezii născocite special pentru omul cu pricina:
Poem pentru vecina de peste drum
N-a reuşit, tocurile erau înţepenite între mici, mici găuri din asfalt
Tocuri de zece centimetri înălţime, găuri cât nişte nasturi pentru bluza unui sugar
Azi vecina de peste drum a vrut să se sinucidă şi-a ieşit pe stradă doar în sandale,
N-a reuşit, ce bine, vai, că n-a reuşit
Un stâlp gros s-a îndoit de mijloc şi s-a lovit la tâmplă de balconul meu, vai, vai
Maşina era ruptă în două, da, chiar în două,
Ochii şoferului erau răspândiţi pe asfalt şi-o priveau pe vecina de peste drum care a vrut să se sinucidă aruncându-se de pe sandale,
Da,
Erau căprui
Exact căprui, ca de capra care crapă piatra n două
Vecina s-a aplecat şi ea de mijloc, a zâmbit trist în timp ce era privită
De mine şi de tine, de ochii şoferului mort, de toată ţara, la ştiri
Era filmată de cameramani
Doi băieţi şi-o profesoară o filmau cu telefoanele mobile, pe ea, pe vecina mea de peste drum.
Toţi îi cunoaştem aluniţele secrete, colăceii de pe şolduri şi vânătaia de pe fesa stângă,
Toţi, toţi le cunoaştem. Toţi.
Gata, asta a fost tot.
Poezie tristă cu vrabie
O vrabie zboară cu capul în jos pe lângă urechea mea dreaptăDă din aripi ca şi cum ar înota în lacul de la marginea oraşului
Are ochii închişi, nu mă priveşte
Visează, nu se gândeşte la mine
Visează mălai, ca toate vrăbiile
Gata, atât am de zis despre ea, ştiu, e trist
Dar asta e tot ce poţi spune despre anumite păsări pe jumătate moarte
Sau pe jumătate vii.
Am plecat să-mi văd de treburile mele, pas grăbit
Stângul în faţă
Apoi dreptul
Stângul în faţă
Apoi dreptul
Aşa păşesc rostind în gând Unu-Doi, Unu-Doi, Unu-Doi
Trec pe lângă staţia de autobuz,
N-am bilet, nu mă urc. Păşesc grăbit, Unu-Doi, Unu-Doi,
Şi nu mă gândesc deloc la vrabia care a zburat cu capul în jos pe lângă urechea mea dreaptă
La noapte, nu o voi visa.