(Foto: Toni Frimu)
| 1. N-am observat niciodată cum cade lumina pe frunzele ude de ploaie. Ori cum aerul miroase a ud, iar aroma aceasta pare neconsumată la mine-n plămâni. Cuvintele mele, liniştea mea, aerul meu. Reziduale în mine. |
(Foto: Valentin Stere)
| 2. N-am observat niciodată câtă frumuseţe există în jurul meu, când aerul e dens de mirosuri, păsările săgetează cerul. Nimic din liniştea, aromele tari care mă-mpresoară. Delicateţea unor maci în iarba înaltă. N-am observat niciodată! Căci am avut mereu senzaţia că în final rămân doar eu, eu cu mine. Şi văd numai umbre. Că transpir apă de mare, că pietre îmi intră în ochi. |
(Foto: Toni Frimu)
| 3. N-am crezut că mai e posibil să mai simt ceva! Că mi s-au luat prea multe piei de pe mine, că nu mai există dragoste care sfidează raţiunea, că nu mai există loialitate, loialitate necondiţionată, că tu nu mai exişti, iar eu nu mai exist, că ne-am transformat de mult în animale. |
(Foto: Octavian Pavel)
| 4. N-am observat niciodată intensitatea luminii când plouă, intensitatea abruptă a dragostei, loialitatea ţesută cu greu. Atât de fragilă. Iar eu, prinsă în ea, în timp ce tu mă învălui în cuvinte. |
(Foto: Micky Moţăianu)
| 5. N-am observat niciodată cum picăturile de ploaie susură printre frunze, sau câtă intensitate există în culoarea ierbii, ori nuanţa de gri a apei... Bucuria din jurul meu. Căci eu urzesc gânduri despre lucruri, dar nu văd lucrurile. |
(Foto: Bogdan Gavrus)
| 6. Căci eu credeam că sunt făcută din aer! Credeam că ştiu cine sunt. Credeam că lumea e simplă. Dar opreşte-te şi priveşte-mă cu atenţie. Încetineşte-ţi ritmul şi mintea. Deschide-mi ochii. Fă-mă să simt. |