LiterNet la 1 an - Neconvenţionalism şi alei cu maşini de scris

Eh, da! Aşa, da! Acum, aniversarea LiterNet capătă un sens aparte. O primesc cumva personal, ceea ce mă bucură cu adevărat. Spun acum, pentru că zilele trecute.... Eh, n-a fost grav de la bun început. Aş zice chiar că am luat-o con calma. Şi cu metodă. Prin urmare, mi-am zis, nu am nici un motiv să nu scriu câteva rânduri pentru ocazia asta. LiterNet îmi place, Răzvan e o.k. Un subiect e tot ce-mi trebuie, pentru că de un laudatio în toată regula nu mă simt în stare şi nici nu cred că s-ar aştepta cineva la asta din parte-mi. M-am pus, în consecinţă, pe plimbări, conform principiului că mişcarea membrelor inferioare stimulează activitatea celulelor superioare (şi gri, pe deasupra). Ajunsă în pragul febrei musculare, eram totuşi fericita posesoare a unui portofoliu de teme. În selecţia finală au rămas două.

Prima e cea cu uliţa formularelor. Aşa am botezat o străduţă/alee/scurtătură care duce înspre Studioul Toaca. Are ceva care mă intrigă ori de câte ori trec pe-acolo. Ceea ce s-a petrecut şi mai deunăzi. Baladam (din adânca-mi consideraţiune pentru domnul Pruteanu, am decis să apelez la barbarisme, precum astă prelucrare după franţuzescul verb "balader", în scopul nobil de a îmbogăţi şi totdeodată a păstra curat graiul autohton), baladam, cum ziceam, în drumul meu spre "Toaca" pe uliţa formularelor. Iscodeam pe furiş aliniamentul chioşcurilor şi barăcilor care adăpostesc o mini-armată de birouri de copiat acte, în fapt, de completat formulare legate de intensa activitate, materializată în cozi kilometrice de maşini şi şoferi isterizaţi, care au treabă la Inspectoratul de Poliţie sau la Registrul Auto sau cum se va fi numind instituţia în cauză de pe strada Udrişte. En fin (sorry, Mr. P.), spectacolul era total. O lume formată din oameni cu maşini de scris din toate timpurile, instalaţi la măsuţe şi birouaşe inimaginabile, pândind clienţi în vreme ce mai beau o cafea, se mai vizitează unii pe alţii, fără a se depărta prea mult de posturile lor şi fără a se antrena în activităţi colective, gen jocul de table, blitz-şah, specifice pentru acţiunea "să ne trecem timpul în chip agreabil, dacă de constructiv nu poate fi vorba". Bun! Ce mă fascinează pe mine la toată chestia asta, încă n-am aflat, da' încă mai am speranţe, motiv pentru care nu ratez nici o ocazie să-i vizitez, aşa, de la distanţă. De data asta însă, m-a frapat un individ care făcea cumva notă aparte. Închisese cu lacăt chioşcul-sediu şi rămăsese afară la o măsuţă de plastic. Avea o maşină de scris portabilă în carcasă de plastic (fără doar şi poate o revoluţie în materie de miniaturizare acum vreo douăzeci-treizeci de ani), un pahar de plastic plin de cafea, o mapă de plastic plină de formulare şi o figură deplin mulţumită. Atât de mulţumită, încât privirea lui nici măcar nu mai evalua, ca potenţiali clienţi, trecătorii. Am avut un acut sentiment de perfecţiune. Şi de timp oprit. Omul acela arăta complet împlinit. Nimic nu părea nici să-i lipsească, nici să-i pună în pericol echilibrul perfect la care ajunsese. Cu atât mai mult cu cât lăsa impresia că era cu totul rupt de prezent, trăind o clipă eternă în care după-amiaza de toamnă ar fi fost veşnic blândă şi însorită, cafeaua mereu aburindă, maşina de scris portabilă ultima cucerire a tehnicii. Departe de tot, la mii de ani lumină, erau pentru el şi schimbarea anotimpurilor şi a vremurilor, cu concentrate solide de cafea, laptop-uri şi internet. LiterNet încă nu exista. Deşi - nu-i aşa? - tot cuvântul stătea şi la baza activităţii sale!

Celălalt subiect era despre spaţiul neconvenţional. Am eu o teorie. Punctul de plecare e termenul impus în practica teatrală. Deh, ce să-i faci, criticul de teatru nu se poate abţine! Faptul că un asemenea loc - neconvenţional - cere un anume tip de spectacol are valoare de teoremă. Iar reciproca nu-i nici ea mai puţin valabilă. Asta în ideal. Practica demonstrează că şi una şi alta sunt adesea siluite prin neadecvare. Cauzele compromisurilor - pentru că nu despre neştiinţă e vorba aici - sunt multiple: presiuni; promisiuni neonorate şi/sau exagerate; un marketing abil, apt să deformeze esenţa ofertei; nostalgii; interese mai mult sau mai puţin oculte, dependenţa de finanţatori care îşi depăşesc atribuiţiile and so on. Uite aşa, rezultatul e şi el o jumătate de măsură. Dauna majoră vine din confuzia pe care o nasc astfel de spectacole, multe atrăgătoare ca aspect. Cosmetizarea lor artificială şi prezentarea drept altceva decât sunt, adică producţii gen studio, dar esenţialmente convenţionale, conduce la reprezentări eronate despre ceea ce ar trebui să însemne alternativa. Partea plină a paharului, fie şi în condiţiile în care de multe ori e vorba doar despre replici în miniatură a sistemului instituţionalizat, vine din chiar înmulţirea montărilor şi a întreprinderilor care-şi propun, în chip programatic, să constituie o alternativă. E ceva bun în asta. Spre exemplu: prin dimensiunile reduse, ele apropie asistenţa de actanţi, obligându-i pe cei din urmă să-şi reconsidere mijloacele de expresie scenică, de exprimare artistică în general precum şi de comunicare, eventual interactivă. Şi apoi, în contextul actual, însuşi potenţialul de schimbare pe care-l conţin intrinsec nu e de desconsiderat.

Eh, mă gândeam că extrapolând toate aste consideraţii la domeniul mai larg, al culturii luată per ansamblu se poate ajunge foarte uşor la peisajul site-urilor info-culturale. Şi la ceva dincolo de toate avantajele de ordin arhivistic, documentar ş.a.m.d. ale suportului electronic. Site-ul cultural poate fi văzut şi ca o alternativă, despre care e de aşteptat să stârrnească dorinţa de experiment, atât în arte, cât şi în literatură; să aducă o inovaţie la nivelul limbajelor, să alimenteze cu alt fel de energii actul creator şi să stimuleze realmente libertatea spiritului. Important aici era ca fiecare site să-şi aibă propria identitate, să aducă ceva nou, nu doar în formă, ci şi în fond, să amprenteze cultura mileniului abia început.

Frumos gândit, atâta doar că nimic din toate acestea nu se aşternea nicicum. Nici pe hârtie, nici în Rich Text Format. Şi zilele, conform obiceiului, treceau... şi treceau... Ce să fie? Unde era defectul? M-am tot gândit. Degeaba. Am analizat în fel şi chip. Niente. Până la urmă, din aproape în aproape.... noroc cu revelaţiile! Într-o bună seară, mi-am dat seama ce are diferit întreprinderea asta faţă de experienţele-mi anterioare în materie de scris. Ei bine, chiar celebrul suport electronic despre care atât de savant am făcut vorbire mai sus. Uite că eram pentru prima dată pusă în situaţia de a produce un text ce urma să vadă doar lumina monitorului. Aici era blocajul. Natura lui exactă tot n-o ştiu încă. Poate să fie reflexul de a vedea cuvintele frumuşel tipărite pe hârtie. Poate să fie şi sentimentul că altceva, în altfel, în alte date ale scriiturii cere spaţiul virtual, neconvenţional adică. Totuşi, problema parţial înţeleasă, e şi parţial depăşită. După regula asta funcţionez eu. Până la apropiatul deadline pentru următoarea surpriză literar-teatrală pe care LiterNet o pregăteşte şi pentru care am promis sprijinul, sper să ajung la o matură şi deplină înţelegere a fenomenului. Doamne, ajută! Oricum, e tare plăcut să mai afli ceva despre tine, mai ales la o dată aniversară.

Mulţi ani înainte, LiterNet!