LiterNet la 1 an - Tu începi altceva

Să povestesc despre o zi din anul care a trecut, o zi, care vreau eu... Dar eu nu ţin minte zilele, mi se duce pe copca memoria. E drept că "ţin" un fel de jurnal, dar e plin de vise. Nu, m-am hotărât: o să povestesc un vis pe care nu l-am avut anul trecut, dar care ne pune altfel în relaţie cu trecutul (n-aş vrea să dinamitez însăşi ideea sărbătoririi unui an de LiterNet). Pe mine visul m-a bulversat şi în dimineaţa aia am plâns ca proasta în baie, fără să mă pot opri.

"Se făcea" că mergeam acasă, la vechea mea casă din Sibiu (în care ai mei nu mai stau de 12 ani), intram pe poartă (şi deodată începea să-mi miroasă ceva ciudat, era poarta veche, de lemn verde), şi după poartă presimţeam că apar câinii mei, Jeff şi Gibb, astăzi morţi, şi înaintam pe ciment şi revedeam toate fisurile pe care le ştiam pe de rost, bucăţile de ciment spart, crinii japonezi de pe partea stângă, viţa-de-vie, ajungeam în spate, coteţul de găini era acolo, coteţul câinilor, intru în casă, din ce în ce mai speriată într-un fel pentru că eram în vis cea de-acuma, din anul 2002, şi mă miram că toate amănuntele pe care credeam că le uitasem erau acolo. Intru, casa-la fel, toate mobilele la locul lor, uşile înalte, forma clanţei, camera fratelui meu prin care ajung la camera mea şi a surorii mele, ajung în cameră, zgomotul uşii-acelaşi, biroul meu-exact cum îl ştiu, întors cu faţa spre perete, harta României, poze lipite pe colţuri, pe masă-lucruri, le recunosc, printre ele - fişele de literatură română după care învăţam pentru admiterea la facultate, dar şi un caiet de presă la un film de Nae Caranfil (?!-prima ingerinţă). Eu sunt cuprinsă de o uimire extraordinară şi de o imensă nostalgie, îmi vine brusc o idee, că mă aflu într-un loc şi un moment când pot lua totul de la zero şi deveni altceva, că e un spaţiu unde greşelile se prescriu şi viitorul îl modifici. Apare fratele meu, care se însoară în curând, îl trag de reverele hainei: "Tu nu înţelegi, îi spun, că eu vreau să rămân aici. Tu începi altceva, dar eu vreau să rămân aici!" Culmea, nu-mi dau seama de contradicţie. Fratele oricum nu spune nimic.

Mă trezesc, nepoţelul meu îmi spune că fornăiam pe nas ca un cal, îmi aduc aminte că în vis, înainte să ajung la poartă, găseam în pământ un bibelou cu o licornă care-şi ţinea capul în poala unei domniţe, ca în tapiserii. Şi trezindu-mă, plâng lung şi cu ochii închişi în baie, ca după un loc de unde am fost smulsă, ca după un spaţiu geografic ce poate fi invocat cu tehnici-substanţe-formule matematice. Dar acum, trecând mai mult timp, mă gândesc că poate eram în Ţara Plângerii din "Tinereţe fără bătrâneţe...", care te înghite dacă-ţi pierzi timpul pe acolo. Şi m-am decis că nu vreau asta, că lucrurile merg printr-o lege naturală numai înainte.

De aceea, spun acum că aniversările sunt frumoase în măsura în care priveşti tot spre viitor, căci ce vine e întotdeauna mai bun decât ce a fost, fie şi pentru că e altceva.