Dan Grigorescu: Am crezut întotdeauna că profesiunea de dascăl nu înseamnă doar să comunici studenţilor un anume volum de cunoştinţe. Pentru asta, ar fi de-ajuns să le pui la îndemână o listă bibliografică adecvată şi să-i scuteşti şi pe ei şi pe tine de obligaţia prezenţei săptămânale la facultate. De altminteri, se cuvine să mărturisesc că nu am avut obiceiul, nici atunci când acesta mi se recomanda imperativ, să controlez “prezenţa” la curs sau la seminar: am socotit că, dacă amfiteatrul sau sala de seminar sunt goale, înseamnă că nu ai izbutit să-i interesezi, să-i atragi pe studenţi. Prezenţa lor era un indiciu pe care obligativitatea riguros controlată îl ascundea. Atmosfera dintr-un amfiteatru se cuvine să fie la fel cu aceea care prezidează asupra unei echipe ce-şi propune să studieze împreună, sub îndrumarea cuiva cu mai multă experienţă, o anume temă, să zicem, de istoria culturii. Disciplina studiului e necesară, dar – cum se spune în matematică – nu e suficientă. Obligatorie, pentru profesor, e crearea unui climat care să-i facă pe studenţi să le placă să citească, să înveţe, să le stimuleze propriile păreri privitoare la subiectele parcurse.
Am deprins asta de la admirabilii mei dascăli în vremea când eram elev la Colegiul Naţional “Sfântul Sava” şi, mai târziu, de la profesorii din facultate – doamna Cartianu, domnii Leviţchi şi Ştefănescu-Drăgăneşti. Ei ne-au ajutat să descoperim bucuria de a cunoaşte mai mult şi mai profund. Şi să ne ferim de formulele gata fabricate.
Se înţelege că mulţi dintre foştii mei studenţi sunt astăzi personalităţi de prestigiu ale culturii. E drept, unii au preferat strălucirea vieţii politice pe care au ilustrat-o, însă, cu autoritatea dobândită de la o cultură solid asimilată. Nu ştiu dacă le-ar face plăcere să li se aducă aminte că au fost cândva îndrumaţi de altcineva decât de ei înşişi.
D.C.E.: Aţi fost foarte apropiat de Tudor Vianu, model intelectual şi moral pe care anumite voci îl contestă, azi, pentru “colaboraţionismul” său. Ce a reprezentat Vianu pentru Dvs. şi pentru generaţiile care l-au ascultat predând la Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti?
D.G.: În anii ’50, când generaţia noastră se afla pe băncile Facultăţii de Filologie – cum se chema pe atunci Facultatea de Litere –, atmosfera vieţii intelectuale era întunecată de un dogmatism şi de un primitivism apăsătoare. Profesorul Vianu ne reda încrederea în cultură, în misiunea ei de a recupera valorile, adesea amestecate pe atunci într-un amalgam confuz. Gravitatea cu care îşi ţinea cursurile în amfiteatrul Odobescu, impulsul necontenit spre cunoaştere pe care ni-l transmitea, entuziasmele sale – greu de bănuit de cei ce nu reţineau decât prestanţa aulică a prelegerilor lui – erau pentru noi dătătoare de speranţă în supravieţuirea culturii. Şi mai avea o căldură binefăcătoare cu care îi privea pe cei ce îşi dovedeau elanurile juvenile – chiar dacă, nu o dată, ele erau naive – generate de dorinţa de a cunoaşte. Nu putem uita că profesorul Vianu a fost cel dintâi în facultatea noastră care a iniţiat înfiinţarea unui cerc studenţesc de studii.
Se cuvine să amintesc că, la strălucirea necontestată a catedrei de “literatură universală” (cum se numea pe atunci catedra de literatură comparată) contribuia şi prestigiul asistenţilor săi: Edgar Papu şi Ion Frunzetti. După cum mediocritatea multor cadre didactice de la catedra de literatură română era compensată de marea seriozitate a cursurilor de lingvistică: am avut parte de mari profesori – Iorgu Iordan, Alexandru Rosetti, Alexandru Graur, Jacques Byck, care erau înconjuraţi de tineri cărturari, asistenţii lor: Ion Coteanu, I. Fischer, G. Tohăneanu şi de alţii, şi mai tineri – Florica Niculescu, Valentina Guţu, Matilda Caragiu, Cicerone Poghirc, Gr. Brâncuş. Şi, împreună cu ei, alţi profesori de la catedra de filologie clasică şi de la cele de limbi străine. Toţi laolaltă au făcut ca studiile filologice de la Universitatea bucureşteană să-şi păstreze demnitatea intelectuală.
D.C.E.: Cum se explică faptul că, în plin “obsedant deceniu”, exista un colectiv Shakespeare (din care făceaţi parte), reunind intelectuali de mare calibru? Nu e o contradicţie cu spiritul sovietizant al epocii? Se încerca, oare, “recuperarea” unor înalte tradiţii umaniste, pentru ca epoca să se legitimeze prin ele?
D.G.: Lucrurile sunt mult mai complicate decât par la prima vedere. În primul rând, în echipa de conducere a Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă, se aflau câţiva oameni care nu îşi pierduseră încrederea în soarta culturii. Printre cei în atribuţiile cărora se afla şi redactarea cărţilor de literatură universală erau profesorul Alexandru Balaci, cu aceleaşi entuziasme pe care nu le-a pierdut niciodată, doamna Olga Zaicik, Dumitru Hâncu, Raul Joil (pe vremuri, sub pseudonimul Raul Iulian, poet suprarealist) şi, după un timp, prietenul meu Dumitru M. Mazilu, admirabilul traducător din Jack London şi din Steinbeck. Ei au văzut în editarea operelor complete ale marilor scriitori o formă de salvare a conştiinţei culturale.
Atunci s-au alcătuit câteva colective care urmau să pregătească publicarea unor serii: Shakespeare, Molière, Balzac. Tot atunci, în îngrijirea profesorului D.M. Pippidi, s-au publicat Iliada şi Odiseea (traducerile lui Murnu erau considerate, pe drept, creaţii clasice ale literaturii române) şi o antologie a teatrului antic grec. Le-au urmat Divina Comedie, în tălmăcirea lui Coşbuc (la scurtă vreme, avea să apară şi excelenta traducere a Etei Boeriu), Testamentele lui Villon (în două traduceri memorabile – Dan Botta şi Romulus Vulpescu), Rabelais (transpus scânteietor, cu o copleşitoare cunoaştere a limbii franceze şi a românei, de Romulus Vulpescu), Povestirile de la Canterbury ale lui Chaucer (admirabil traduse de Dan Duţescu care, de-a lungul anilor, va traduce aproape în întregime opera chauceriană). Lista e mult prea lungă pentru a o reproduce aici. Din nefericire, o economie de piaţă, strâmb înţeleasă, face astăzi ca volumele clasicilor să fie privite ca o marfă care nu aduce profit şi multe serii, iniţiate cândva la Editura Univers (editură ce reprezintă dezvoltarea, în anii ’60, a redacţiilor de literatură universală de la fosta E.S.P.L.A.), să fi fost întrerupte, fără speranţa de a fi continuate într-un viitor previzibil.
Pe de altă parte, însă, literatura contemporană din alte ţări era supusă unor interdicţii de-a dreptul obscurantiste. Îmi aduc aminte de violenţa cu care, de pildă, revista “Lupta de clasă”, de tristă amintire, a întâmpinat apariţia, în 1958 sau 1959, a unui volumaş de povestiri de Hemingway. A trecut, de asemenea, mult timp până ca marile cărţi ale lui Thomas Mann, Camus sau Faulkner să vadă lumina tiparului românesc. În schimb, erau publicaţi tot felul de scriitori mărunţi al căror devotament faţă de “cauza proletariatului” era neîndoielnic.
Aşa încât seriile de opere ale clasicilor reprezentau un refugiu din faţa invaziei mediocrităţii, afirmarea unei certitudini a marii valori. În “colectivul Shakespeare”, de exemplu, se aflau nu numai anglişti de mare prestigiu, ca Leon Leviţchi, Dan Duţescu, Mihnea Gheorghiu, ci şi alţi intelectuali de statura lui Tudor Vianu, Ion Barbu, Dan Botta, Ion Frunzetti, Ion Vinea. Despre discuţiile – uneori de-a dreptul violente – ce precedau acceptarea unor traduceri, discuţii adesea pitoreşti care ar întregi portretele unor intelectuali de seamă, s-ar cuveni să-mi amintesc cândva. Poate că o voi şi face.
D.C.E.: Aţi fost, acum trei decenii, directorul Centrului Cultural Român din New York. Cum era America acum treizeci de ani, văzută de aproape, şi cum o vedeţi acum, de la distanţă? Am senzaţia că filo-americanismului nostru, cam superficial, îi scapă tocmai esenţa puritană a Americii. Pentru că aţi scris mai multe cărţi şi studii despre acest “personaj”, aş vrea să vă întreb cât de importantă e această fibră puritană în cultura şi literatura ei. Are ea ceva în comun cu hollywood-izarea percepţiei noastre “profane” despre America?
D.G.: Am cunoscut America mai bine în anii când am fost profesor-oaspete la Seattle, la Los Angeles sau la Portland, în Oregon. Mă aflam în contact zilnic cu colegii şi cu studenţii mei. Era o vreme a marilor demonstraţii împotriva războiului din Vietnam. Demonstraţii care nu se desfăşurau neapărat în linişte, ci erau întâmpinate de poliţie, de garda naţională cu gaze lacrimogene, cu bastoane sau cu gloanţe de cauciuc. Se făceau arestări. Uneori, după o asemenea manifestaţie, constatam că lipseau câţiva studenţi din sala de curs. Aflam câteodată că fusese arestat şi câte un profesor care îşi însoţise studenţii la demonstraţie. La Universitatea Kent din Ohio, au fost împuşcaţi trei studenţi. Lumea în care mă mişcam eu era un fragment al Americii protestatare, al Americii care demonstra în numele drepturilor civice, reprezentată mai ales de tineri şi de intelectuali.
Dar i-am cunoscut pe americani şi la ei acasă. Nu ştiu dacă puritanismul ar fi neapărat caracteristica supremă a vieţii americane. A vieţii unui continent unde s-au amestecat atâtea tradiţii culturale, atâtea mentalităţi care, totuşi, în cele din urmă, s-au modelat împreună în câteva forme specifice. Una dintre ele este mândria naţională. Copiii americani îşi încep orele, la şcoală, rostind în cor un fel de legământ către ţara lor, “una şi indivizibilă”. Mai târziu, fireşte, e loc şi pentru scepticismele adolescenţei şi ale primei (sau chiar celei de-a doua) tinereţi. Dar încrederea în valorile fundamentale ale Americii nu se clatină niciodată.
O altă trăsătură esenţială mi s-a părut a fi un adevărat cult al muncii. Americanul nu se ruşinează de nici un fel de muncă, dacă e onestă şi îl ajută să trăiască. Studenţii (pe care numai rareori părinţii îi deprind cu bani veniţi de-acasă) lucrează ca barmani sau chelneri sau hamali în aeroport, ca să-şi strângă bani pentru plata taxelor la universitate. Şi nu se simt umiliţi. (Poate că şi de aceea, pentru că îşi dau astfel seama de preţul învăţăturii, sunt atât de conştiincioşi la şcoală.) Eram la Seattle când uzinele Boeing au concediat câteva mii de salariaţi; printre ei, şi foarte mulţi ingineri de înaltă calificare. Ei şi-au transformat, de pildă, automobilele în taxiuri şi, în aşteptarea răspunsului la scrisorile trimise în toată ţara, oferindu-şi braţele şi priceperea, au devenit şoferi. Colegi ai copiilor mei, elevi de şcoală primară, împărţeau ziarele abonaţilor, dimineaţa devreme, înainte de începerea şcolii. Căpătau puţin, câţiva dolari pe săptămână; dar erau banii lor, pentru munca lor.
Imaginea pe care ne-am format-o (nu numai noi, ci şi alţi europeni), aceea a unei Americi a festivalurilor de muzică rock – care, în treacăt spunând, se desfăşoară în afara oraşelor, departe de liniştea pe care autorităţile le-o apără locuitorilor –, a urmaşilor mişcării hippie de odinioară, cu tatuaje şi cu cercei, e cu totul periferică. Şi atâta vreme cât televiziunile noastre vor prelua cu precădere filme de categoriile a patra şi a cincea, sub motiv că “plac” (de fapt, pentru că sunt mai ieftine), nu putem avea pretenţia că am avea temeiuri să cunoaştem America. În realitate, americanii se mai îndeletnicesc şi cu altceva decât cu crima şi cu violul, ştiu să-şi folosească mâinile nu numai să dea pumni, aşa cum apar în filmele văzute pe la noi.
D.C.E.: Postmodernismul e un alt “personaj” faimos de care v-aţi ocupat. Una din cărţile Dvs. se intitulează De la cucută la coca-cola: note despre amurgul postmodernismului. Poate avea postmodernismul un amurg, deci implicit un sfârşit? Mulţi dintre susţinătorii lui îl consideră o paradigmă care, abolind progresia... progresului, se situează în afara devenirii temporale. Cum vedeţi Dvs. lucrurile?
D.G.: E adevărat că mulţi comentatori ai postmodernismului îl situează “în afara devenirii temporale”. Dar sunt şi alţii, la fel de mulţi, pentru care el reprezintă o continuare şi nu o replică polemică a modernismului. Îi amintesc, dintre cei mai cunoscuţi partizani ai acestei direcţii, pe Stephen Tonekin, pe Ihab Hassan, pe Andreas Huyssen, pe William Gass, sau pe Richard Kearney.
De altminteri, de la publicarea cărţii mele din 1994 pe care o citaţi (şi al cărei subtitlu l-am preluat, aşa cum menţionam, din tema unui seminar de la Stuttgart, din 1991, la care participau Ihab Hassan, John Barth, Raymond Federman, William Gass, Malcolm Bradbury), de atunci, deci, am învăţat că sunt mai multe postmodernisme şi că, deci, e foarte imprudent şi neadecvat să se vorbească despre postmodernism, în general. Se poate spune, cel mult, că, pentru unii, postmodernismul e o constantă a culturii şi a existenţei. Tot aşa cum, pentru unii, sunt şi clasicismul sau romantismul. Pentru mine, mărturisesc că nu; mi se pare că pot desluşi semnele istoricităţii lui.
D.C.E.: Sunteţi un cărturar cu viaţa modelată de cărţi. De cele, foarte multe, pe care le-aţi citit, şi de cele, multe şi ele, pe care le-aţi scris. Ce şanse de supravieţuire daţi cărţii, în secolul ce tocmai a început? Vom ajunge la situaţia din romanul lui Ray Bradbury, Fahrenheit 451, în care câţiva oameni învăţau pe de rost cărţile fundamentale, pentru ca astfel ele să nu dispară din memoria şi din conştiinţa omenirii?
D.G.: M-am temut întotdeauna de profeţii şi îi admir pe cei care cred că au primit harul să le facă. I-am invidiat şi pe cei care trasau liniile planurilor cincinale, după cum îi invidiez pe cei care prevăd cu cât se vor scumpi abonamentele şi gazele până la sfârşitul anului. I-am invidiat nu pentru că ştiau ce se va întâmpla peste nu ştiu cât timp (asta, recunosc, nu am crezut niciodată şi s-a dovedit că aveam dreptate), ci pentru că erau convinşi că ştiu. În treacăt fie vorba, cred mai ales în scepticism.
Deocamdată, mi se pare că Internetul se împacă foarte bine cu cartea, nu se elimină reciproc. La urma urmelor, şi Internetul e un instrument care aduce cartea mai apoape, o face mai uşor de parcurs. S-a dovedit că nici profeţia lui McLuhan nu s-a împlinit, că nici Galaxia Gutenberg nu a apus. De ce ar apune acum? Cărţile se pot citi şi prin Internet. Dar să se citească...
Notă: Interviul cu Dan Grigorescu a apărut iniţial în Adevărul literar şi artistic, nr. 571/ 12 iunie 2001.